Noaptea…
Noaptea – ajungand incet sub cearsaf, rasucindu-mi trupul spre trupul tau, care nu mai e acolo demult, de ieri, de o mie de clipe-ore-ani, din vremea cavalerilor pe cai albi si Printeselor inmiresmate -
Cu seva izvorand din pietre pretioase.

Noaptea, smintindu-ma si schimonosindu-mi timpul, ca sa-l parcurg cu picioarele calcand pe spini, urcand abrupt, lasand in urma durere si sange inchegat, ars cu caldura celorlalte fire de sange ce m-au atins.

Noaptea, cuibarita degraba langa mine, sa-mi imparta chipul in doua si sa-mi zambeasca pe-o jumatate si sa-mi sfasie cealalta jumatate.

Noaptea, scufundandu-ma in apa albastra si fierbinte, arzand in jurul meu, pe trupul meu, in ochii mei, rasufland cu rasuflarea mea, mergand cu mersul meu inainte, zavorandu-se in viscerele mele si strigand -
Ca lumina zilei nu ma va salva, ca voi fugi fara liniste prin lume si voi rani in trecerea mea pielea catifelata a cosmosului.

Noaptea, aruncandu-ma in lupta, gasindu-si sfarsitul in vointa mea de a ma ridica si a ma zbate, rupand iar si iar firele de matase de pe pieptul ei.

Noaptea. Iubito, noaptea e ca un apas in umbra, pandind, tinandu-si rasuflarea, cu un genunchi atingand iarba, cu gustul tau pe buzele intredeschise. Si viata lui sta ascunsa in culcusul nevazut dintre florile de liliac, inflorite, in luna mai, asteptand sa-l vada tasnind catre tine, incordat de asteptarea arsurii.