Ochii verzi nu trebuie crezuţi; înverzesc în fiecare dimineaţă, şterg griul de cu o zi în urmă, neatinşi de rugina durerii sau seceta dezamăgirii, îmbobocesc cu zâmbet şi îneacă în foşnet nou orice ruină.

Cerul albastru-fără.-nor e al lui Sisif. Norii (odihnă lină, Petru Cretia). Norii sunt binecuvântarea, dovada că viaţa e un prilej, că fiecare oră e un culoar cu uşi. Norul te obligă să crezi copilăreşte, să speri fără disperare şi să iubeşti, necondiţionat şi neataşat.

(… şi totuşi, ochii verzi înfuriaţi, îmblânziţi de linişte, recunoscători, hotărâţi să răsplătească o minune, autoacuzatori sau cu coada între picioare – ce culoare au?)

Gri. O tragedie faţă de alb, dar o binecuvântare faţă de negru. Şi, oricum, un fertil început de dialog.

Roşu aprins – arborat ca o declaraţie de război care tună cu voce mută „ia-mă prizonier! fă din mine sclavul ce arde miresme dinaintea-ţi! ”. Roşul nebun, râzând în hohote de femeie-flacără almodovariană.

O dimineaţă din cele fără timp şi perisabilitate, ce culoare are? A se verifica musai pe pipăite, cu ochii închişi, între orele 5 şi 6.30, când celelalte simţuri nu au apucat să-şi îmbrace arsenalul de minciuni.

Culmea, ceea ce leagă culoarea pe care o văd eu de culoarea pe care o vezi tu nu are nimic de-a face cu văzul