Dacă eu locuiesc într-o casă de piatră și biserica la care mă duc să mă rog este un coteț de paie, mă voi rușina și voi contribui cu tot ce pot să construiesc măcar o biserică din piatră.

Asta nu înseamnă că biserica nu manifestă smerenie, sau eu nu manifest smerenie – dimpotrivă, ar trebui să am aceeași atitudine față de oricare semen al meu, nu doar față de biserică. Și de altfel biserica este prima care îmi dă exemplu în acest sens, prin opera sa de caritate. Ar trebui biserica să dărâme propriile clădiri pentru a da piatra celor care nu au cu ce construi? Ar trebui eu, ca și creștin, să fac același lucru?
Un om îi spune unui preot: – Eu mi-aș tăia și o mână pentru aproapele meu, atât de mult îl iubesc! Iar preotul replică: -Bine, dar mai bine îi ari ogorul, asta îi va fi mai de ajutor.

Lumea modernă, în aceeași măsură cu cea antică, evoluează în jurul unor temple. Chiar dacă azi zeii nu mai sunt etități explicite, Pentagonul este totuși un templu al războiului, cartierul Pigalle este un templu bahic, iar Turnul Trump este un templu al banilor și bogăției.

Niciodată zeii nu au determinat existența acestor temple, iar slujitorii lor nu au recitat „Sfințească-se” cu vreun rozariu. În templul lui Marte s-a studiat dintotdeauna trânta, în templul lui Bachus s-au degustat domnișoarele, iar în templul lui Mercur s-au adunat distinșii din topul Forbes.
Ei bine, în acest context, remarca mea este că, fie și asociindu-ne autorilor Domului din Milano, Hagiei Sofia sau ai lui Notre Dame de Paris, noi, adepții actului spiritual pur, suntem mult, mult în urma slujitorilor celorlalte temple. Este greu să numești biserica megalomană în condițiile în care cea mai impunătoare clădire a sa încape de trei ori în oricare dintre cei 15 zgârie-nori ce se construiesc anul acesta.

Dupa cum spuneam in argumentatia anterioara, Dexter este o perspectiva noua pentru filmul (si in general pentru cultura) de pe continentul American. In opinia multor prieteni de-ai mei, insa, el reprezinta un model cultural periculos, condamnabil, un demers subversiv si insinuant la adresa societatii noastre si a credintelor care ne guverneaza structura morala.

Ei bine, ca sa fie lucrurile clare, Dexter a propus, inca din primul episod al noii serii, nici mai mult, nici mai putin decat o dezbatere asupra existentei lui Dumnezeu. Ne e clar tuturor ce teza a sustinut domnia sa.

Voi face mai intai o paranteza. Nu consider ateii ca fiind in vreun fel mai indepartati de Imparatia Cerurilor decat alti necredinciosi. De fapt, pentru a generaliza, imi este clar ca, desi in esenta nu provine din ratiune, credinta are o radacina culturala, educata, extrem de puternica. De aceea, de fiecare data cand intalnesc un predicator inteligent si inarmat cu o cultura literara suficient de larga, ii pun aceasta problema: este oare un budist crescut si educat in religia sa mai putin vrednic de mantuire in virtutea faptele pe care le savarseste decat un crestin? Este oare mantuirea un lucru atat de arbitrar? Nu voi incerca sa reproduc vreunul dintre raspunsurile, nici macar acela pe care il dau eu. Prefer sa las intrebarea deschisa.

Dar Dexter nu este ateu, pentru ca un ateu este capabil de credinta, dar alege sa nu o atribuie nici unei divinitati. Dexter este un sociopat, incapabil prin natura sa de sentimente sau afilieri spirituale. El poate ajunge la concluzia rationala ca Dumnezeu exista si prin urmare poate crede in aceasta ipoteza, intr-o acceptiune logica. Este un concept relativ raspandit in Inteligenta Artificiala, sub numele BDI (Belief Desire Intention) Model. Un aparat logic poate fi inzestrat cu ipoteze in care crede, cu inclinatii sau dorinte si, de regula pe baza primelor doua, cu intentii care ii guverneaza actiunea asupra lumii inconjuratoare. Acestea insa fie ii sunt imprimate prin creatie, fie sunt dobandite prin interactiunea cu aceeasi lume inconjuratoare. Nu au nimic spiritual in ele, in sensul ca nu sunt create din nimic de catre agentul cu pricina. La fel cum nici Dexter nu isi poate naste un obiect moral numit credinta.

Este discutabil daca noi, restul, putem crea acest obiect. Mi se va obiecta fireste ca aceste “obiect” nu ne apartine, el este de natura divina si in consecinta ne este daruit – tot ce putem face este sa primim acest dar si, daca avem acel spatiu in suflet, sa il gazduim. Dar pentru a face asta, trebuie mai intai sa-l intelegem. Intre certitudinea ca exista Dumnezeu si mersul la biserica e cale lunga. De multe ori calea este inversa – dar nici intr-un sens, nici in celalalt nu-i este accesibila lui Dexter.

Si atunci se pune problema cauzalitatii: fie Dexter este un accident, caz in care il tratam ca atare, in totalitatea lui, vazand ateismul ca pe un simptom natural al unei boli psihice documentate, fie Dexter nu este un accident, caz in care Creatorul intelege si poate chiar se bazeaza pe faptul ca este ateu, pentru ca Dexter are un rol in creatia Lui, dupa cum toti avem.

Vad insa venind urmatoarea obiectie: in oricare din aceste situatii, nimeni nu ar trebui sa aiba motive sa plece urechea la argumentele lui Dexter, acestea ar trebui discrediate sau macar corect asociate cu faptul ca personajul este un criminal. Sau cel putin ar trebui sa nu fie antagonizat Dexter cu un criminal netrebnic si mizerabil care are chipul lui Hristos tatuat pe umar si scuipa fraze religioase pentru a se salva.

Eu am o interpretare subtil diferita: a crede in Dumnezeu superficial, pentru pariul lui Pascal, pentru a avea un sponsor moral care te iarta indiferent cat rau faci celorlalti, in schimbul caintei interioare, masurata tot de tine – este poate un lucru mai condamnabil decat a nu crede. A nu crede in Dumnezeu reprezinta o stare de sinceritate. Aceasta stare impinge in general un om catre cautarea unui alt cod moral, care adesea e mai riguros decat al multor credinciosi. Si asta, fara stiinta necredinciosului, il face vrednic de mila lui Dumnezeu. Nu, nu ma refer la Dexter. Dexter este cel mult un arbitru aici, pentru ca este impersonal – si asta de fapt cred ca este intentia scenaristului sau. Si chiar daca nu este intentia lui, asta e ceea ce a trecut prin ciurul meu moral.

P.S. Celor care au propus discutia, si nu numai: e destul de plictisitor sa-mi pun singur obiectii si sa citez argumente pe care de fapt nu le-am citit ci doar le banuiesc. Va rog, exprimati-va!

A woman dances rock’n'roll on the beach, while her boyfriend drinks himself stiff, looking at her. She dances out of the sheer joy of dancing, with undissimulated pleasure, with the kind of sincerity given by thinking you are alone, or having a genuine orgasm. And I am thinking that we are at the summit of sentient beings not because we are “sapiens”, or “faber”, or “ludens”, because of Maradona, or Einstein, or The Doors. We are ruling this world because we encompass it in our whishes, ourselves included. We are so different, that I would kill for something another man cannot understand.
She walks away, sustaining him and I say good bye, we will meet, dancing, in another life. As birds, cartoons, waves, or electronic pulses, randomly appearing to this wretched race of unbelievers.
Wolfie said there cannot be peace. The soul is not constructed like that. I trust wolfie. I rested my head on his fur through more dreams than my life had scenes. That’s how I’ve always known I was dreaming and that the dream was mine. I often find myself wishing I’d see wolfie in life.

Marturisesc ca mi-am amintit abia acum sa scriu cateva randuri despre acea abjectie de film, pentru ca in “London Boulevard”, unul dintre personaje o caracterizeaza pe actrita interpretata de Keira Knightly ca “actrita cea mai violata in filme cu exceptia lui Monica Bellucci”. Probabil la acest film se refera. Din pacate, pentru performanta respectiva nu exista premii cinematografice. Sau din fericire, ma rog.

Revenind insa – Irreversible este mult dincolo de zona de protectie aferenta lui “de gustibus non disputandum”. Este trecut si de limita la care inca isi putea include adversarii la categoria bigoti care fac grimase cand vad pe ecran sex si sange. Este o mizerie facuta de dragul mizeriei – ceea ce are un nume si o definitie in meseria psihiatriei. Este o perversiune cinematografica si m-ar mira profund daca nu ar fi creatia unui pervers in sensul deloc artistic al cuvantului.

Si daca prin asta am incitat (in mod cat se poate de lateral) pe cineva sa se uite la film, pentru a vedea de ce sunt eu atat de pornit, imi cer umil scuze si pun totul pe seama aversiunii mele cronice la lucrurile care imi pierd vremea.

In afara de asta insa, Dexter este un individ inteligent, moral si responsabil. Prima calitate enuntata este de altfel si motivul pentru care urmaresc serialul (e in acelasi timp si motivul pentru care uneori nu-mi place serialul, in sensul ca, pe alocuri, gasesc ca Dexter nu este suficient de inteligent ).

Ei bine, recent am avut ocazia sa discut cu un bun prieten, si mai apoi cu jumatatea mea, celelalte doua atribute despre care am vorbit: moralitatea si responsabilitatea lui Dexter Morgan si, indirect, ale creatorilor serialului in fata publicului lor.

Voi enunta pe scurt argumentele lor, urmand sa ii invit pe ei sa le dezvolte.

• Serialul prezinta ca justificabila, sau scuzabila, uciderea unor criminali
• Prin extindere, este indusa legea talionului ca model moral generic
• Dexter Morgan este un om investit cu puterea de judeca si aplica pedeapsa capitala asupra semenilor sai, fiind adesea asimilat in aceasta ipostaza cu ideea de justitie
• Dexter Morgan poate deveni usor un model de gandire si de viata pentru o parte din publicul sau, ceea ce e un concept periculos chiar daca marea majoritate nu se vor apuca sa dea in cap la oameni (e suficient ca multi dintre ei sa voteze introducerea sau mentinerea pedepsei cu moartea)

In realitate, marturisesc ca nu mi s-a parut ca serialul prezinta in vreun fel crimele lui Dexter ca fiind justificabile. De altfel, motivul intregului modus operandi si al educatiei lui Dexter, ca si pHD criminal in serie, este constientizarea conditiei sale de psihopat (in mod declarativ, nedisimulat).
Dar, pentru a pastra discutia la nivel moral, sa vedem ce s-ar intampla daca am vedea crimele lui Dexter ca fiind justificabile, in speta explicabile ca urmare a unui cod de justitie.
As incepe in acest sens cu legea talionului. Punctul meu de vedere este ca aceasta este o lege naturala a fiintei umane (foarte posibil nu numai). Este modul firesc, instinctiv de a rezolva un conflict. Fara sa-i invete nimeni Talmudul sau Biblia, inainte sa stie sa vorbeasca sau sa mearga, doi copii din specia noastra vor folosi acest cod – am avut ocazia sa ma amuz de o astfel de situatie in vara asta, la mare: doi patrupezi in pielea goala construiau obiecte din nisip. Unul dintre ei a considerat de cuviinta sa transforme cubul de nisip al celuilalt in cilindru, iar respectivul i-a raspuns amabil, transformandu-i steluta de mare din nisip in … nisip si atat. Talionul este epoca de piatra a codurilor morale. Nu e ceva educat, sau justificabil. Codul moral crestin este epoca moderna a codurilor morale, e ceva ce se invata, se deprinde, e nevoie de forta si de ratiune pentru a-l utiliza (asupra propriei persoane).
E important de constientizat acest lucru, pentru ca, in absenta unui alt cod moral explicit, e usor de identificat oriunde legea talionului, probabil e chiar mai usor de observat in Looney Tunes decat in Dexter (si probabil mai usor de asimilat de exemplu de catre un copil).
In al doilea rand, noi judecam serialul Dexter dupa sablonul cu care 50-60 de ani de cinematografie americana ne-a obisnuit. Daca un soldat american isi bate sotia dupa care pleaca la razboi, el cu siguranta va fi ucis in lupta, pentru a-si rascumpara pacatul. Filmul politist tipic incepe cu un criminal ucigand o victima si, daca insul in cauza e suficient de rau, este ucis la sfarsit de personajul pozitiv, dar numai in legitima aparare (nu l-ar fi ucis, dar n-a avut ce face sarmanul). Daca nu e suficient de rau criminalul incat sa fie ucis, atunci personajul pozitiv il aduce impachetat frumos in fata justitiei (alcatuite dintr-un juriu de semeni de-ai lui).
As vrea sa observ totusi ca acest sablon e atat de puternic infipt in mintea noastra incat e foarte probabil sa judecam si realitatea intr-o proportie oarecare dupa el, ceea ce mi se pare grav. Acum cativa ani, un talhar a patruns noaptea, inarmat in casa unui individ din Constanta, acesta s-a trezit, a scos pistolul si l-a impuscat in cap – lucru care a starnit o intreaga discutie, daca locatarul a procedat corect. Probabil pentru ca, daca ar fi fost in locul lui, Chuck Norris ar fi lasat pistolul, ca sa nu fie necinstit fata de cutitul talharului, si i-ar fi rupt fashul cu mainile goale, dupa care l-ar fi adus legat fedeles la sectie.
Pe de alta parte, chiar acest sablon, si de fapt contextul nostru cultural mai larg, e plin de personaje, in mod explicit pozitive, care se erijeaza in justitiari – in ce sens e mai bun Robin Hood decat Dexter? Nici nu vreau sa mentionez ca minunatul nostru popor invata la scoala ca Vlad Tepes a fost un mare voievod, iar Stefan cel Mare nici mai mult nici mai putin decat un sfant cu acte in regula. Obiectia imediata a minunatei mele jumatati este ca fiecare personaj trebuie judecat in contextul epocii sale – in particular, fiecare justitiar trebuie judecat in contextul justitiei din vremea sa. Perfect adevarat, dar nici unul dintre eroii justitiari respectivi nu ar fi fost eroi daca nu ar fi practicat o maniera de justitie iesita din comun fata de contextul justitiar ar vremii lor.
Orice fiinta inteligenta de sub soare are doua principii esentiale pe care le respecta cu necesitate, in aceasta ordine stricta: conservarea si natura. Primul spune ca trebuie sa ramana in viata, cel de-al doilea spune ca trebuie sa traiasca in conformitate cu functiile si inclinatiile cu care a fost inzestrat (mecanic). Dumnezeu nu poate iubi mai putin lupul decat oaia, din cauza inclinatiei primului de a o manca pe cea de-a doua. Noi pe de alta parte putem, si adesea abuzam de aceasta predilectie culturala.
De fapt, prin intermediul acestei predilectii culturale ne construim modelele de gandire si de viata, fie prin aderenta, fie prin antiteza. Poate Dexter sa devina modelul cuiva prin aderenta? Fireste. Trebuie el eliminat de pe HDD din acest motiv? Nu, cu siguranta. Eu marturisesc ca am tinut de cand ma stiu cu Wile E. Coyote. Speram de-a surda sa-l prinda odata pe strutul ala. Tot contextul nostru cultural este plin de personaje care, la un moment dat, au o anumita ambiguitate – si chiar daca nu au ele, avem noi, pentru ca in ontologia noastra interna reprezentarile nu sunt exacte, sunt perspective proprii asupra ceea ce vedem si auzim.
Poate Dexter sa devina un model explicit al cuiva? Da, probabil ca poate, dar in ruptul capului nu cred ca un ins normal la cap, oricat de cretin ar fi, poate deveni criminal in serie din cauza acestui serial, iar daca vorbim de psihopati care oricum sunt pe punctul de a ucide pe cineva, ma intreb daca nu e mai bine sa se uite la Dexter decat la Saw – sau la stiri.
Rolul lui Dexter nu este sa arate lumii un personaj negativ, sau pozitiv, ci o perspectiva; nu este sa faca o afirmatie, ci sa puna o intrebare.

It’s about being human. I do believe in the existence of the soul, as a notion, but I have never gone so far as to define it in any certain functional way. That is, I have never sought to ascertain in which way, or ways, it interacts with our lives. Until now. And my revelation is comprised of no less than three facets: the code, the mechanic and the species identity. However, ultimately, the code remains as the first and foremost attribute of the soul.

But let us get started: the code is a repository of rules which is either forced upon us or learned of our own accord – but equally binding for all our intellectual processes. They are not part of the sacred, although they can be caused by religious or spiritual factors; they are not essentially moral, legal, or instinctive. And they do not necessarily belong to a group of us. Clothes, speech, honour, lying, or lock picking, can be such rules. They are learned and applied in a similar manner each time, with a whole paradigm behind. What they have in common is that the individual to whom they belong will apply them constantly in the situations for which they have been designed. To dislodge them, it would take an effort focused particularly on this task (either self assumed, or exterior) of a sufficient magnitude, that it would change the person essentially no matter how it would be applied. Each part of the code is a rock of the Moon which is so solidly bound to it that you need to break the Moon apart in order to collect it.

The mechanic is a manipulator of intellectual processes – an intermediary. Since we cannot access the code in a deterministic way, some entity inside us must. That entity must decide to build inferences, inductions, feelings, desires and relations inside our decision pool, so that, according to the code, we sway to one direction or another. Then, our own chemistry and the conscious ticking convert the mechanic’s work into our actual results – which is a non-deterministic process. The mechanic is also the vessel which contains the not yet crystallized parts of the code. It builds the code step by step.

And finally, the species identity is the part of the code which is common to many of us, at concept level. That does not mean identical, by any means. We all have the notion of “good”, but different goals and perceptions for ourselves, in the sense of that notion. This concept is part of our species identity, and according to our codes, we can relate to one another from its perspective. We can admire a person who is better than us, and scorn a person whom we consider a villain. Our reactions are often based on the species identity. The way we perceive our existence has the same origin. In particular the way we perceive the end of our existence.

A person has this dialogue with God: “- Have you achieved the things I asked you, during your life? – asks God. – But Lord, when have You asked anything of me? – Each time one of your own kind has asked you a favour in good heart, they were sent by Me”.
And then the person ponders and tells God how many times he did His bidding and how many times he did not.

And that is a good measure of one’s soul: because, once all filters have been put aside, one judges the cost of each action, along with its intent and consequences, by their own code – which is thus made unique.

And with a white reflection, she was gone,
Leaving alone the dreamer in his cradle,
As blind and blissful as before.

“Who are you?”
“I am Gabriel.”

–

“What do you own?”
“I have many possessions…”
“Is any of them essentially yours?”
“My life, instantaneous, my memory…”

–

“What is life, instantaneous?”
“The act of existence, combined with a single state of everything”
“Then you exist, as a result of possessing life?”
“Yes”
“And why do you possess life?”
“A a result of will, circumstance and hazard. Mostly hazard.”

–

“Do you have power over your essential possessions?”
“Not directly. I have power over the life and memory of the others, and they likewise over mine. Through that, I can determine them to change my life and my memory.”

–

“What is memory?”
“The collection of all previous life instances.”
“Is it unique?”
“It is, but only because it is collective. There is no other similar or comparable entity known to my kind. Also, our own view of memory is unique, because it is limited to what we can see.”
“You exist as a result of memory?”
“No.”
“Then why do you possess it?”
“I do not know.”
“And why do you think it is essentially yours?”
“Memory is a symbiont. I am as much essentially its, as it is essentially mine.”

–

“Are you unique?”
“Yes.”
“Are you defined unique?”
“No. My essential possessions are unique, therefore I am as well.”
“Thus, you are unique as long as either of them exists?”
“No. They are causally unique, i.e. they are not unique because no identical instance coexists in the same time. They are unique in all time.”

–

“This is a dream. Do you exist?”
“Yes.”
“Are you unique?”
“Yes.”
“What is the dream about?”
“It is an introspection. A litany. A memorial.”
“Who am I?”
“I do not know.”
“Speculate.”
“Memory, another view of the collective.”

As vrea sa formulez mai intai cateva ipoteze de lucru (pe care, desigur, le puteti pune in disuctie dupa bunul plac al domniilor voastre, atata vreme cat va faceti intelesi).

Prima ipoteza se refera la elementul aleator ireductibil. O scurta explicatie pentru non-fizicieni: sa presupunem ca amesteci un pachet de carti de joc si ne apucam sa jucam macao. Pentru noi, cartile sunt amestecate suficient de bine incat e imposibil sa ghicim ce o sa tragem din pachet si ce o sa traga adversarii. De altfel, prin conventie, nici nu incercam. Daca insa am incerca si am fi inzestrati cu suficienta dexteritate perceptiva, am putea deduce cu oricata precizie ordinea cartilor, stiind ordinea lor initiala si observand miscarile celui care le amesteca. Cu alte cuvinte, acest element aleator este reductibil la elemente ne-aleatoare. Functia RAND() din Excel returneaza rezultatul unei functii matematice care ia ca argument milisecunda din secunda respectiva la care s-a executat. Cam ca la zisul literelor in gand, la Fazan. Deci, daca stii functia matematica folosita de Excel si milisecunda in care vei executa RAND(), poti sti cu oricata precizie rezultatul ei – facand-o si pe ea reductibila. Nu este clar daca exista in Univers elemente aleatoare ireductibile, dar cu siguranta exista elemente aleatoare ireductibile pentru orice observator posibil. E putin paradoxal, e adevarat, dupa cum a fost de parere (printre altii) si Erwin Schrodinger (probabil vehement contestat de pisica domniei sale). Rationamentul decurge in mare masura din principiul incertitudinii, formulat de Werner Heisenberg, conform caruia anumite perechi de proprietati fizice ale unei particule (de exemplu viteza si pozitia) nu pot fi calculate (sau altfel cunoscute) cu o precizie oricat de mare.

Cu toate acestea, cunoasterea unui element aleator, si proprietatea lui efectiva de a fi ireductibil sunt doua lucruri diferite. Practic, daca un singur eveniment din istoria Universului este aleator ireductibil, atunci nimic din ce urmeaza nu este determinat.

A doua ipoteza se refera la principiul propriu zis al liberului arbitru, sau ce anume pun in discutie. Prima definitie pe care o propun este dupa cum urmeaza:

O entitate A este inzestrata cu liber arbitru fundamental daca un observator R care are acces la oricate informatii observabile din punct de vedere fizic (al legilor naturii) si la un istoric exhaustiv al actiunilor entitatii A – ramane totusi incapabil sa determine cu oricata precizie actiunile viitoare ale entitatii A

.
Mai explicit – daca pot modela cu precizie fiecare neuron din capul unui om, ii pot cunoaste starea si toate starile anterioare: ei bine, pot oare ghici o stare viitoare de-a lui, si, mai interesant, ii pot induce o stare viitoare pe care o doresc? Evident, problema incepe cu un “daca” urias, de aceea, in practica ea devine – pot realiza o modelare stohastica a procesului de decizie din mintea unui om?
Daca omul ar fi inzestrat cu liber arbitru fundamental, ar insemna ca functionarea creierului sau contine un element aleator ireductibil, pentru orice observator posibil.
In realitate, fireste, este nevoie de mult mai putin pentru ca noi sa ne bucuram de libertatea cugetului. De ce? Pentru ca o entitate in masura sa analizeze in timp real un proces de complexitatea cognitiei – nu exista. Daca am asimila cognitia cu un process Markov (starea viitoare depinde doar de starea actuala), am constata ca o entitate in masura sa o analizeze in timp real — ei bine, tot nu exista. (Si e o problema foarte interesanta: data fiind o masina de stari de o anumita complexitate O, ce complexitate trebuie sa aiba o masina de stari care sa aiba ca scop modelarea exhaustiva a masinii de stari de complexitate O, cu si fara istoric?)
Totusi, analiza este doar algoritmul “brute force”. De fapt, cognitia, in mediul in care traim, este mult mai predictibila. De aceea, alaturandu-ma umil unor insi mai inteligenti precum Hume si Hobbes, consider ca determinismul nu exclude liberul arbitru. Consider ca liberul arbitru real este o proprietate cu valoare continua, comparabila intre doi indivizi distincti, care consta in complexitatea spatiului starilor, mai degraba decat in prezenta neintrerupta a unui element aleatoriu. Cu alte cuvinte, “despre X stiu foarte bine ce o sa faca in continuare: una dintre cele (practic) o infinitate de actiuni pe care le are la dispozitie, in virtutea spatiului starilor cognitiei lui”.
Cea de-a treia ipoteza pe care o pun in discutie este liberul arbitru in perspectiva divinitatii. In mod clar, in aceasta situatie nu mai poate fi vorba de liberul arbitru real, deoarece Dumnezeu este omniscient la un nivel universal. De asemenea, nu poate fi vorba nici de liberul arbitru fundamental, deoarece un element aleatoriu ireductibil este astfel apriori, inainte ca efectele lui sa devina reale – in timp ce Dumnezeu nu este grevat de aceasta granita. Din epistola catre Romani, Sf. Apostol Pavel: “nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” – ceea ce ar insemna ca, desi actiunile noastre sunt generate in mod determinist prin Creatie, ne revine totusi responsabilitatea lor, prin urmare si libertatea de a le accepta sau a le refuza (ceea ce, in sine, e un paradox). Eu sustin, in aceasta a treia ipoteza, rationamentul lui Kierkegaard: nu poti separa vointa divina de bunatatea divina; astfel, ca entitate cu putere si bunatate infinita, Dumnezeu poate crea o fiinta libera fata de Sine, si ar avea toate motivele sa Isi doreasca acest lucru, daca acceptam ca libertatea este intr-adevar cel mai bun dar ce i se poate atribui unei fiinte.

Oamenii, ca indivizi, isi cauta adesea modele selective – sa driblez ca Ronaldinho, sa fiu bogat ca Bill Gates, sa fiu puternic ca Stallone, sa dansez ca Naveira, sa cant ca Justin Timberlake … pentru ca e modalitatea predilecta a noastra de a invata, intotdeauna incepem cu “sa vorbesc ca mama”. Dar, in mod relativ firesc, ne putem feri de a extremiza modelele selective. Evitam de exemplu sa alegem modele selective unice. As vrea sa dansez ca Naveira, dar si ca Chicho. Evitam sa transformam modelele selective in modele generale. As vrea sa fiu bogat ca Bill Gates, dar adeziunea mea se opreste acolo – n-as purta ochelari ca ai lui. Motivul pentru care ne ferim de aceste extremizari este ca natura ne-a inzestrat cu tendinta de a ne proteja diversitatea, originalitatea – si ca urmare a tendintei generale, celor care deviaza de la ea – si se cred bunaoara Napoleon – le zicem nebuni.

In orice caz, nevoia de a avea un model selectiv decurge din constientizarea unei inferioritati. Naveira danseaza mult mai bine, deci as vrea sa invat de la el. Nevoia de a extremiza un model selectiv, pe de alta parte, decurge dintr-un complex de inferioritate, dintr-o frustrare acuta. Primul simptom este efectul de halo: Napoleon este inalt, puternic, canta si danseaza divin, cunoaste fizica cuantica si nu se gadila. Napoleon nu a fost invins de fapt, ci a iesit la pensie.

Si, sigur, traind intr-un popor care a inventat expresia “gaina vecinului e mereu mai grasa”, sunt inconjurat de notiuni imprumutate de la diverse modele. Folosesc cuvinte de la toti vecinii nostri, inclusiv (sau mai ales) francezii (:P ), ascult la radio hip hop pe romaneste si melodii orientale cu accent tiganesc si beau un zaibar semi-oltenesc pe care scrie Chateau Varany (bun, asta din urma e o exagerare, am gustat doar ciudatenia, dupa care am dat-o de pomana). Deci am avut mereu modele selective – prezentul nu face exceptie. De altfel gimnaziul de la noi a facut celebra o anumita teorie a lui Titu Maiorescu, legata de aceste modele selective – anume aceea a “formelor fara fond”, care, in mare, stigmatiza tocmai extremizarile modelelor selective, despre care vorbeam mai devreme. Insa tot nu trata subiectul cel mai important: cum ajunge un model selectiv sa se manifeste in masa? Cum ajunsesera de exemplu bonjuristii stimabilului Maiorescu atat de la moda intr-un timp atat de scurt (cu un efect atat de semnificativ de exemplu in limba romana literara de astazi)? Sau cum de le-au placut la atatia deodata manelele? E oare o nevoie comuna? Posibil. In nici un caz nu e un arhetip jung-ian.

Totusi, anglo-saxonii au o vorba – din vasta lor experienta coloniala probabil: “monkey see, monkey do”. Si la urma urmei e o constatare: modelele selective pot capata raspandire nationala. Toti argentinienii ar fi vrut la un moment dat sa joace ca Maradona. Probabil si multi brazilieni. Ce naiba, si noi ne-am dori sa jucam fotbal ca brazilienii. Cand eram in scoala generala, toti baietii de la mine din clasa aveau porecle din echipa Braziliei (numai eu eram Tzu, sau mai scurt Tz, pentru ca venisem odata cu o ditamai cartea de respectivul, pentru ca numele meu continea consoana aceea blestemata, si pentru ca nu prea jucam fotbal).

Dar ce ar putea sa determine extremizarea in masa a modelelor selective, sau nevoia masiva de a avea modele nationale generice? Sunt oare romanii la o varsta istorica in care simt un complex de inferioritate? Ne frustreaza oare conditia noastra intr-atat incat sa cautam transplanturi pentru constiinta noastra nationala?
Ajuns aici cu rationamentul, in mintea mea s-a formulat brusc intrebarea “ne-ar fi mai bine daca am fi englezi?” -si mi-as fi dorit ca discutia sa nu fie doar in scris, pentru a-mi putea permite un hohot sanatos de ras. Imaginea cea mai plastica cu care pot ilustra e sa-l intrebi pe un pechinez daca nu s-ar simti mai bine ca soricar.

Totusi cred ca am o teorie. Romanii simt nevoia sa-si delimiteze niste extreme, pentru a se afla la mijloc. Intotdeauna trebuie sa exista un rau absolut pe care sa dea vina pentru greseli si un bine absolut pe care sa nu-l poata ajunge oricat s-ar stradui. In prezenta acestora doua, romanii pot munci mereu putin si prost, cu constiinta impacata.

De aici decurge in mod nemijlocit nevoia modelelor nationale. In lipsa rromilor, ungurilor, rusilor, turcilor, tatarilor, evreilor si persoanelor care poarta sapca spre stanga, i-am gasi probabil pe eschimosi de vina pentru tot ce e rau la noi. Tot asa precum, in lipsa germanilor, americanilor, sau japonezilor, probabil ca am apela la extraterestri ca sa justificam “ca cine nu vom ajunge niciodata”.

Dincolo de balcanismul adorabil al acestei atitudini, insa, se gaseste o realitate mai sumbra. Intotdeauna intr-o civilizatie exista un grup (social, etnic, religios, politic, de orice fel) aflat inapoia celorlalte, tot asa cum exista unul in fata tuturor – ca si educatie, cultura, bogatie materiala sau spirituala si asa mai departe. E mai degraba aritmetica statistica decat filosofie in aceasta constatare. Ei bine, in opinia mea, valoarea civilizatiei respective sta in modul cum se raporteaza, ca intreg, la aceste grupuri. Bunaoara, daca decide sa urmeze exemplele celor din fata, in timp ce face tot posibilul sa ajute grupul ramas in urma sa se alinieze – sau decide sa se delimiteze de ambele grupuri, marginalizandu-le sau tratandu-le ostil, intr-o incercare voluntara si masiva de a sta pe loc.

Altfel, daca un model national ramane selectiv, inseamna ca pur si simplu acela este Maradona. Intamplator sau nu, nici un altul nu e mai potrivit in acel moment. Si oricum, e mai putin important cum il cheama, e mai important ce anume vrei sa inveti de la el si cum. Tocmai de aceea, daca eu m-as identifica cu statul roman, mi-as alege o lista lunga de modele, as vrea sa vad cum fac americanii educatie superioara, chinezii fabrici si uzine, indienii software, japonezii norme de calitate, englezii afaceri internationale, italienii mancare, sau neozeelandezii rugby. Si cum se cresc cangurii. Si incalzirea centrala la iglu-uri. As cauta acele lucruri pe care le cauta in mod natural personalitatea mea. Acele lucruri comune care ma definesc pe mine, ca identitate nationala, dar pe care altii le fac mai bine. Si m-as asigura ca nu-mi aleg niciodata un singur model pentru vreun lucru pe care vreau sa-l invat.

Principiul majoritatii educate: Deciziile legate de modificari esentiale ale legislatiei (e.g. Constitutia), precum si alegerea functionarilor de rang inalt, din legislativ si/sau executiv (e.g. Parlament, Presedinte) ar trebui luate prin votul majoritar al unui grup electiv cu o educatie politica, administrativa si legislativa minima, certificata.

O mica gluma inginereasca – daca un stat supune votului majoritar valoarea lui ‘pi pe 3 ori radical din e, totul supra integrala de la 0 la 1 din radical din x dx’, sansele sunt ca, in functie de PR-ul politic al sustinatorilor diverselor valori, o sa iasa orice prostie, desi exista o singura valoare corecta si ea poate fi dedusa relativ simplu, cu unelte matematice de clasa a 11-a. Problema e ca votul majoritatii generale nu va coincide (cel mai adesea) cu votul majoritatii educate (i.e. cei care au trecut clasa a 11-a).

Lucrul care mie mi se pare inspaimantator este urmatorul: motivul esential pentru care societatea democratica inca mai functioneaza in prezent nu este ca oamenii, in medie, au o educatie politica suficienta incat sa aleaga in cunostinta de cauza – ci ca optiunile sunt relativ putine, iar grupurile politice care le constituie sunt suficient de preocupate de sustenabilitatea propriei cauze incat sa nu comita erori prea mari, cu alte cuvinte sunt preocupate sa mentina in general o politica echilibrata si populara. Acesta din urma este de fapt cuvantul cheie. Politica se bazeaza mai putin pe explicarea unor decizii in contextul unui set de probleme, astfel ca majoritatea sa fie sau nu de acord ante factum, si mai mult pe controlarea efectelor acestor decizii (post factum), in asa fel incat majoritatea sa nu sufere prejudicii (care sa scada popularitatea gruparii si prin urmare sansele sale de a mai fi aleasa la guvernare).

Scopul acestui principiu este de a modifica fundamental modul in care “agora” decide asupra reprezentantilor sai. In speta, de a certifica faptul ca un votant are cunostintele minime necesare pentru a lua o decizie ce afecteaza intreaga comunitate.

In practica, aceste cunostinte ar trebui sa cuprinda bazele fiscalitatii, justitiei, codului muncii, sistemului sanitar, bancar, de asigurari si probabil cateva elemente administrative. Ar necesita absolvirea clasei a patra si ar dura cam cat scoala de soferi. Probabil ar fi mai simpla decat scoala de soferi, iar comparatia mi se pare adecvata, pentru inca cateva motive pe care oricine si le poate imagina.

Logistica implementarii acestui principiu ar putea include scolile primare locale, pentru cursuri, precum si mijloace informatizate de examinare si certificare. Instructori ar putea fi orice cadre didactice, incepand cu invatatorii, odata ce au obtinut un atestat corespunzator informatiilor predate.

Practic, odata absolvit acest curs, un cetatean ar obtine un buletin de votant care, spre deosebire de cele primite acum cativa ani, nu ar fi nici inutil nici lipsit de semnificatie – si, fireste, ar fi necesar pentru a participa la vot.

As mai adauga doua riscuri majore si un mic paradox. Primul risc major consta in maleabilitatea procedurala a principiului. Bunaoara, un anumit grup politic aflat la guvernare ar putea manipula regula jocului pentru a face participarea la vot inaccesibila, prin impunerea unui grad de educatie foarte dificil, in timp ce altul ar putea banaliza aceasta certificare (ambele situatii avand efecte importante pe termen lung). Pentru a reduce acest risc, legislatia aferenta acestui principiu ar trebui sa aiba o anumita rigiditate / imunitate la modificari executive (e.g. necesitatea unei majoritati 2/3 in Parlament pentru a o modifica).
Al doilea risc major este absenteismul (care oricum reprezinta o problema). Efortul suplimentar ar putea determina reducerea substantiala a electoratului, ceea ce ar face alegerile chiar mai putin reprezentative decat in prezent. O posibila solutie ar fi conditionarea contractelor de munca de acest certificat, in aceeasi masura in care sunt conditionate bunaoara de bacalaureat sau de licenta.

Paradoxul consta in faptul ca principiul majoritatii educate ar trebui votat de majoritatea generala – care in mod evident, nu are, statistic vorbind, nici un interes sa o voteze. Mai mult, in prezent, PR-ul majoritatii grupurilor politice se adreseaza comunitatii needucate, pentru ca e mai mare, mai usor de manipulat si de adus in cabinele de votare decat cea educata.

Am ales una dintre cele mai ample grupuri de tango din Bucuresti, am cautat programul lectiilor lor, am ales o data convenabila, am luat o cina agreabila prin preajma, ne-am prezentat, ne-am legat tacticos sireturile la pantofii “portenos”, am zambit prietenos la gazde, am ignorat privirile speriate ale participantilor, de crestini ascunsi in grote, la vederea unei cohorte romane – si am dat sa ne prezentam (mai mult de forma, pentru ca ne mai stiam de ici de colo). Apoi ni s-a explicat oarecum abrupt ca acel grup nu este, cum sa zic, public. E pentru avansati. Nu ne-am lasat pacaliti de semantica, acel grup era pentru zei, pentru ca nimeni nu ne intrebase daca noi consideram ca, dupa regulile bunului simt, suntem comparabili sau nu (cu ei, cu Roger Federer, Lionel Messi sau Gustavo Naveira). Si stiindu-i si pe ei ca fiind integri si sinceri, am eliminat din start motivele atat de dragi scriitorilor francezi, anume vanitatea, trufia, sau secretomania. Astfel am ajuns la concluzia mea ferma – la descoperirea mea plina de emotie: un cuib elitist de tango. Un cuib care nu spune nimic nimanui, se afiseaza moderat, pentru a nu parea secret, insa la care ajungi doar din intamplare, o sansa infima si atat de pretioasa. Si asta este lucrul absolut genial, ca la prima vedere e un underground public, ceva la ordinea zilei, poate doar putin bizar – cand de fapt, in deplina vedere, e o ascunzatoare de zei.

E adevarat ca nu prea ai ce vedea. Daca nu esti zeu.

According to the information we have, the Universe has begun its expansion around 13 billion years ago.
10 billions of years ago, the first Population I stars appeared, along with the probability to have solar systems, thus planets, thus organic life.
Variable 1: is it chemically possible to obtain the level of complexity of carbon based substances with other elements? Is it viable?
The Milky Way took some 3.4 billion years to form.
Variable 2: is it possible for a star with a solar system to evolve unperturbed while being mechanically aggregated in a formation such as a galaxy?

The Sun appeared around 4.6 billions of years ago.
Now, apparently, the life span of a star in the Sun’s class varies greatly, as a function of its size, composition, galactic mechanics and the probability of interaction with other objects. The Sun, for instance, took about 1.5 billion years to cook some life on Earth and should take about another 4.5 billion years to scorch it – if all goes well, that is.

To have life evolve from zero to what it is now, it took Earth about 3.7 billions of years, of which the design and engineering of our species represents only the last 500,000 years or so.
Variable 3: are we lucky? Was this a very fortunate or a very lazy rate of evolution? – because it took us say 3.6 billion years to guess the correct DNA, 300,000 years to make fire, 190.000 to write, another couple of thousand to invent electricity and a year or so to change the LCD-s into LED TVs at half price.

Coming back to galaxy time – astronomically speaking, a intelligent species would have under one billion years to figure out a way of leaving their rock, then about another billion and a half to figure out a way to travel through the galaxy. One should ponder that against the probability of a solar system or star catastrophe.
Variable 4: does physics allow that at all?
and
Variable 5: can life itself remain regenerative for that long?

The point is that all we have experienced so far is a fulminating race of advancement, despite what we consider today humongous errors in judgement across history. By our own means we can theoretically leave our rock, but we have practically nowhere to go. We travel too slowly to consider candidate destinations in the galaxy. However, this situation has improved so dramatically over the past century that anyone who mentions the word “impossible” is automatically a retrograde.

In conclusion: our competition in the Universe should be within the Population I stars who emerged some 6.5 billion years ago. All things being equal, they have a maximum 2 billion years ahead of us.

Variable 6: What is the statistical age of an intelligent race?
That is perhaps the most important question of all. Without being intelligent, Earth races don’t have a particularly high tendency to survive. They are occasionally recycled through evolution. How about intelligent races? – because humans seem to have got it in their heads that the only things that can put an end to them is bound to put an end to life altogether. So, is it fair to assume that intelligent races are virtually immortal, as far as the Universe goes?

Pozitia la care am ajuns este dupa cum urmeaza.

Exista doua soiuri de pacate: pacate impotriva normelor si pacate impotriva principiilor. Ignoranta este o scuza doar in cazul primei categorii.

Desigur, o notiune precum pacatul exista doar prin generalitate. Daca ea sufera de particularizare, isi pierde insemnatatea si devine subiectiva. Cateva mii de ani de prigoana religioasa ar trebui sa ne invete sa nu ii permitem acest lucru.

Cu toate acestea, obiectia mea aduce in discutie o problema mai degraba semantica decat morala. Pacatul impotriva normelor si pacatul impotriva principiilor sunt doua notiuni distincte, exprimate prin acelasi cuvant. Pacatul impotriva normelor este prin definitie particularizat din start, prin natura conjuncturala a normei, in timp ce pacatul impotriva principiilor este tot prin definitie general.

Astfel, este evident scuzabil din punct de vedere moral sa pacatuiesti datorita ignorarii unei norme, atata vreme cat ignoranta este accidentala, nu structurala sau voluntara. In timp ce ignoranta, in cazul pacatului impotriva principiilor este ceva mai dificil de argumentat.

Si problema care se pune este ce e mai rau? Sa incalci un principiu moral pentru ca il ignori sau pentru ca, toate fiind intamplate, asa decizi?

Si pentru inceput trebuie sa definim relatia “mai rau – mai bine”. Altfel spus, de ce o actiune a unui om este mai buna sau mai rea decat o alternativa, n.b. afara din context? Varianta strict binara este ca actiunea respectiva adera sau nu la principii. Insa nu putem aplica aceasta varianta. Ne trebuie o relatie intre valori continue. Ne trebuie o distanta fata de o referinta, prin compararea careia sa putem stabili relatia “mai rau – mai bine” intre actiunile noastre. Sa alegem aceasta referinta ca fiind umanitatea. Cu alte cuvinte, o actiune e cu atat mai buna (in afara contextului) cu cat este mai aproape de esenta umanitatii, cu cat e mai specific umana.

Principiile sunt specific umane, sunt arhetipice si formulate la fel de toate civilizatiile umane. In consecinta, a ignora un astfel de principiu, in sine, este o actiune care departeaza decisiv individul de esenta umana. Prin urmare, in virtutea acestui rationament, este mai rau sa incalci un principiu moral pentru ca il ignori decat pentru ca decizi sa il incalci, cunoscandu-l. Mai mult, este mai rau sa traiesti ignorand un principiu moral, chiar daca nu il incalci, decat sa il incalci prin propria decizie, in cunostinta de cauza.

Ce mii de căi își întretaie

Pe ale cosmosului spire -

Mai cu uimire

Mai cu așteptare

Doi viermi orbi se-ntâlniră

De prima oară, într-un trup.

Se salutară,

Zece metri sub pământ,

Și, rămânând să-și poarte

Cordiale sentimente,

Purceseră, pe nevăzute filamente,

Să roadă mai departe

Ale-omului rămase

Oase.

Dar și ce-i de-unii ne’nsemnat

E-n taină de alții urmat.

Și astfel, firul nevăzut

E pentr-un vierme binele din om,

În timp ce răul, mut, drept călăuză,

Îi luminează calea viermelui cel’lalt.

Și nu trecu un milimetru

Din soarta ce le-a hărăzit-o

Stăpânul, viermilor de-oriunde -

Că, fără veste,

Cei doi viermi se regăsiră.

Trecură iute și-și urară,

Pe mai departe galerii ușoare și rotunde

Prin osul lui, celui ce nu mai este.

Și-apoi, din nou, un milimetru mai-năuntru

În trup, cei doi trecură iar atât de-aproape

Încât pentru o clipă (-n timpul lor)

Firimitura ce-o aveau-nainte

Păru incerta. Și, de frică

Să nu le fie-amară, ori fierbinte -

O ocoliră fără-o vorbă-n plus.

Și-așa, din milimetru-n milimetru,

Cu filigran mărunt,

Se-ntrețesea, sortit să n-aiba margini,

Prin osul pieritor al neființei -

Drumul șerpuitor

Al cunoștinței binelui și răului.

Și în curând,

Tot încercând orbește

Să se despartă, cei doi viermi

Au înghețat, răpuși,

În mijlocul substanței crude și incerte.

De-un trup de om, de-atunci, un vierme nu se-atinge

Decât dacă distinge binele și răul

Și-n sine pe-ambele le poartă

Una de-o toartă, alta de-altă toartă -

În mod egal să-i lumineze hăul

De sub pământ.

That being said, I would like to motivate firstly my current state of pessimistic anger by the results of the Copenhagen meeting last week and secondly my title – by the fact that I sincerely believe that if at some point our society will end, it will owe it to colonialism.

Just like Troy. But reversed.

Let me elaborate on that, with a little logic: there are two basic ways in which humans can expand – the Colony and the Horde.

The Colony means that certain people, who exceed the population limit in terms of space or food are sent out to seek and establish a new society, in a new place. They are the bottom ranking citizens, the homeless, the ones who start out with the premises that they cannot achieve any better in the homeland. Sometimes, they are the criminals or otherwise the outcast.

The Horde means that certain people, including the old and the crippled, or the small children – are left behind to tend to the homeland, while the best people ride to establish new civilization in new lands, often by converting or eradicating the locals.

At first glance, there are good things and bad things to both approaches. At second glance, for some reasons, the first approach seems to have been a constant plague on humans, for as long as we can remember. The reasons might be psychological: the outcasts walk away with spite and ambition. Given a marvelous load of opportunity, with fresh resources and new sense of freedom, that spite and ambition turns on the former homeland, in an attempt to surpass it and often to annex it. So, as soon as they overcome the initial hardships of colonization, their goals are rarely peaceful. Not a single forceful hegemony comes to mind, in human politics, where the world leader was not a form of colony-based society. Greece, Rome, the USA would be my first examples. I might also note, slightly amused, that the societies with horde origins, such as France or Germany have also kept their habits, trying to invade everyone when opportunity arises.

But let us get back to the radiography of our diagnosed disease. Colonialism. We owe it the extinction of a few dozens of antic societies. We owe it the political form of government called “democracy with the exception of slaves”. We owe it the atomic bomb. We probably owe it the extinction of our race.

The essential difference between the Colony and the Horde is how they relate to the rest of the world. The colonist is scorn by his kind. He leaves because he craves respect. He strives to obtain resources, to build up power, to obtain respect. If he succeeds, he returns the same treatment he was originally paid. To everyone. The Horde is made of the best warriors, precisely because it respects the others, it acknowledges their strength – therefore, in either defeat or victory, it will continue to do so.

Coming back to Copenhagen – I feel cheated straight to my face. By an imbecile. Imagine you go to the market and buy a bag of oranges. You pay the amount as requested then the guy behind the counter takes the next customer before handing you the oranges. Normally, you would point out the abnormality and he would laugh, embarrassed of his own clumsiness and hand you the oranges. Except this time he shrugs and says he’s never seen you. Then he winks visibly at the other customer and asks him if he had seen you, and he also says no, with a mocking smile. You see, an educated person would usually decide to just walk away, because the price of a bag of oranges is not worth an argument with the low lives. But at Copenhagen the low lives are the ones who dominate the world, which means you don’t get to argue.

Seriously, at some point the dialogue might end up with: “-Cut off your pollution! -Or what?”

The Horde is visionary. It doesn’t form out of the distress or hunger of each individual, it is formed out of the potential distress or hunger of the whole society in the years to come, therefore it does not have the concerns of today and tomorrow. The Colony does – and inherently it lacks vision. So, while the Horde utilizes strength to grow extraordinary people, for something that is about to happen in a century, the Colony utilizes strength to purchase or attract extraordinary people for the “now” purposes, without necessarily knowing what to do with them, in general.

With the right technology, though, the president can come out with a grin on his face and announce that the conference went really, really well. The Colonial Dream can go on, undisturbed. Their mommies will sing them each night to sleep and chase away the Ice Age monster from beneath the bed.

On my first night, a guy came in and gave me torn piece of paper with an address. It was only half legible so I told him I’d drop him off at the corner of the street and wait awhile till he gets to the right door. Then he started to talk to me with a bit of an odd smile. He said: “I need to tell you this, hell, I need to tell someone. I mean, we won’t meet again so this cannot affect you. And you have no idea who I am. Now truth be told, I have no idea who I am either – I’m hoping that address might help.

“Fact is – he continued – I woke up with a bit a commotion, gasping for air, in an apartment, seventh floor, where you picked me up. There was this woman near me trying to help me up. She said something like – are you okay? do you want me to get you something? But I was quite okay really, except I couldn’t remember even how I had got there. So I said I was okay, just a bit tired – and sat down on the bed. You see, at that point, I was still trying to scrape a few memories of the back of my mind, like a name, a date, a place. But no luck. I was completely clueless; and out of a certain sense of politeness I didn’t want to alert her to my condition, of which I didn’t even know too much. I started to search for common information instead of memories, and I was quite relieved to actually find a lot of them: Beethoven, J.F.Kennedy, differential calculus, the Capricorn, and so on, they just came immediately, with no effort.
Then she sat down near me and seemed to continue a discussion we had had earlier. Or rather end it: she said – so that is that; no need to be upset I think, we both know it wouldn’t have worked out in the end. I looked up with a half surprised, half amused glance – apparently she had been my girlfriend and, although she wasn’t exactly what I would have called a stunning beauty and seemed rather plain in speech and attitude, her decision to break apart with me was likely the cause of a very strong emotion on my side, leading to a severe loss of memory. The recollection of a quote from Marcel Proust makes me smile “out loud” – Men who fall in love with beautiful women lack imagination. So, I have imagination. As these deductions were filling in on me, she was becoming less and less comfortable because my reactions were obviously completely out of place. I must confess that the situation was becoming slightly amusing on my side and after another kind of awkward glance at her, I stood up, put my hands in my pockets and said in the most playful voice I could make: – okay, that settles it then. be seeing you! And I just walked out the door, thinking – yup, I’ll be seeing her as soon as I figure out which one of the mobile phone contacts she is. And then a though made me really (and finally) burst into laughter: -what if I just walked out of my own apartment??! Still, as funny as that would’ve been, I don’t think it is the case. She had that pose of ownership in that apartment, she treated me kind of like a guest. So, that’s it – here I am.”

I dropped him off at the corner of the street and waited… (to be continued )

it is a memory
of something never born
a worn and comfortable theory
of my left breast and you – a tiny, infinitely lusting thorn.

that small bruise, with an air
of Gypsy wound, while fighting for a wife,
still gives me life and since it has been there
a morning’s second hasn’t passed unloved.

and for each other second of my way
i have my cosmic wide umbrella
to mimic all and to confuse the fray
about the bruise on my belly.

I am in Amsterdam, walking by the Red Light District at night, between two endless rows of dim lit red neon lights, above windows where the prostitutes show off. I wear a light fabric dark blue suit, a striped shirt and a black hat with a ribbon. I am freshly shaved and my body smells slightly of expensive perfume. I walk into one of the sliding windows, without asking any questions. I pull the curtains closed – then I take off my hat, I take the prostitute’s hand I kiss it. I say my name and present my respects. She smiles, understanding what I am and bows in a cheerful yet elegant manner, in acknowledgment of my secret. I take off my clothes and arrange them neatly, while she prepares a small cup of oily tincture, with mint leaves, alcohol, strong smelling spice and the burned ashes of some unknown herbs. She dips her fingers in the mixture and touches me, whispering in my ear – on the eyebrows “…that you want to keep your eyes shut”; on the lips “…that you want my lips on yours always”; and on my chest, in a straight line from the neck down “…that your heart beats faster, faster”. She takes some more and touches herself on the back in two places, then puts my hands there “…that you want to hold me like this”. And I feel making love as a force of gravity, with my eyes closed, my lips entwined with hers and my hands radiating a burning sensation from her back. Then I feel I am breaking apart, in minuscule parts with odd shapes engulfed in light, immensely bright and warm.
When the light dims out, I am on a prison corridor, walking slowly. Inmates on both sides make noise, cheer and quarrel – “Best damn death I’ve ever seen”, “Dying in bed sucks, man!”, “Do the heartbeat trick again, dude!”