Barbarii tăi tirani

Acesta a fost citatul premierului Victor Ponta din «Deșteaptă-te române». E o greșeala subtilă, atât de mică, dar atât de importantă. Aproape incredibil că e o coincidență.

Andrei Mureșanu scria de fapt despre „barbarii de tirani”, aceia care decideau la 1848 soarta țărilor române. Eram sub suzeranitate Otomană și sub protectoratul Imperiului Țarist.

Nu se referea – o scăpare scuzabilă pentru vremea lui – la tiranii produși de propriul lui popor. Indiferent că ar fi înțeles, cum înțelegem noi astăzi, tirania forței, sau a minciunii și nesimțirii.

Dar uite cum gura păcătosului …

A treia opțiune politică

De o vreme încoace m-am regăsit din ce în ce mai asaltat, mai subtil sau nu, de necesitatea de a alege politic – mai mult decât în situațiile anterioare, fie pentru că părerea mea a început să valoreze mai mult (cu vârsta, probabil), fie pentru că părerile celorlalți au început să valoreze mai puțin, fiind atât de zdrăngănitoare, false și peste tot.

Eu sunt (relativ convins) orientat către socialism, ideologic, anume către protecție socială, egalitatea accesului la educație, sănătate și piața muncii, implicarea masivă a statului în alegerea cursului optim al economiei, prin subvenții, facilități fiscale, investiții, chiar prin participare activă în piață. Arareori însă am regăsit în România acest gen de socialism. Din multe perspective, SUA este mai socialistă decât România. Iar asta e vina PSD și a precursorilor săi morali, mergând cu filiația până la FSN. Dar aș tinde să le iert acest derapaj, pentru că românii au căpătat o oarecare alergie la ideea de socialism, lucru normal în mare măsură, și prin urmare a fost de obicei nevoie să se îmbine măsurile de protecție socială (populare) cu cele de capitalism feroce (din nou, populare). Am păpat pe pâine privatizare fără să știm ce-i aia.

Însă, ideologic sau nu, iată-mă din nou în fața unei alegeri între două personaje care n-au niciun sens. Ponta versus Iohannis. Un loz cu șanse minime, dacă ar fi fost să pariezi acum un an. Personaje mult mai vocale, precum Crin Antonescu, evaporate înainte să atingă suprafața fierbinte. Două personaje din aceeași barcă, între care se adjudecau chiar tandemuri – cum ar fi ironia ca în cele din urmă să ajungă chiar în tandem: Iohannis președinte, Ponta prim ministru.

That’s why we build windows

Upon the short edge of our sleeping eye
Where Pan, the playful god would once reside
There’s a reflection of the open wide
Shut in the glass that lies upon the wall.
Out of the confines of the mind
And by all earthly principles, outside.

Under the rent moon’s feeble, prying gaze –
An equal, dim, but unrelenting gleam,
We hide, reflecting, and we seem
To be what leaves the window’s square.
A where without a when to pair,
A right whose left is out of sight.

Megalomania Bisericii Ortodoxe Române

Am avut ocazia sa citesc mai multe articole și însemnări în ultima vreme legate de subiectul finanțelor și obiectivelor Bisericii Ortodoxe Române (al cărui enoriaș sunt, dacă am lăsat vreo umbră de îndoială vreodată). Mai precis, am extras din acele contexte obiecțiile la adresa finanțării BOR din bugetul statului român, din bani publici adică, precum și ceea ce aș cita ca „megalomania” bisericii în manifestările sale, în general – și în particular în planurile sale legate de Catedrala Mântuirii Neamului.
În primul rând aș dori să remarc faptul că, în România aproape 19 milioane de oameni sunt ortodocși, în timp ce peste 98% din populația țării este afiliată unei religii. Dat fiind că suntem o democrație, este normal ca această majoritate să fie suficientă pentru a adopta o lege prin care actul religios să fie finanțat din bugetul statului, să fie subvenționat în vederea instituționalizării sale ca organ constitutiv al societății și statului, în aceeași măsură în care sunt subvenționate justiția, educația, sau armata. Ca în orice democrație, această instituționalizare nu reprezintă impunerea unei idei sau afilieri religioase, ci doar a unei cheltuieli din bani publici. Dacă eu sunt ateu, îmi pot pune întrebarea desigur, de ce plătesc eu pentru un act de care nu beneficiez. Iar răspunsul este: plătesc pentru accesibilitatea acestui act. Plătesc pentru că majoritatea concetățenilor mei consideră indispensabil accesul la serviciul religios – și în consecință, dacă la un moment dat voi decide să devin creștin, mozaic, musulman, sau budist, voi avea la dispoziție acel serviciu, ca urmare a acestei taxe. În aceeași măsură, chiar dacă sunt analfabet, prin prisma convingerilor mele sociale, cotizez în continuare la actul educațional, pentru că majoritatea egalilor mei au decis că accesul la acest act este indispensabil, în ciuda faptului că eu însumi aleg să nu beneficiez de el.
Este de asemenea normal ca bugetul alocat actului religios să fie repartizat între diversele confesiuni reprezentate în România proporțional cu numărul de enoriași afiliați fiecărei culte. Nu văd ce alt principiu ar putea fi folosit.
Îmi permit să părăsesc aici subiectul constituțional, deoarece, la urma urmei, suntem o țară relativ deschisă către granițele oricărei alte țări din lume. Îmi imaginez că o persoană trebuie să sufere de un oarecare masochism dacă, sub apăsarea unei majorități atât de zdrobitoare a unei religii străine, crude, profund fundamentaliste și răutăcioase, cum este cea creștină, probabil, în viziunea autorilor articolelor care m-au stârnit – ei bine acea persoană rămâne în continuare cetățean pe plaiul mioritic. Lume este – ca sa utilizez un aforism religios – mare.
Pe de altă parte se pune întrebarea dacă BOR dă dovadă de opulență, sau întreține cheltuieli și manifestări disproporționate față de rolul său în societate. Și aș dori să ofer două modele de gândire în acest sens.

Dacă eu locuiesc într-o casă de piatră și biserica la care mă duc să mă rog este un coteț de paie, mă voi rușina și voi contribui cu tot ce pot să construiesc măcar o biserică din piatră.

Asta nu înseamnă că biserica nu manifestă smerenie, sau eu nu manifest smerenie – dimpotrivă, ar trebui să am aceeași atitudine față de oricare semen al meu, nu doar față de biserică. Și de altfel biserica este prima care îmi dă exemplu în acest sens, prin opera sa de caritate. Ar trebui biserica să dărâme propriile clădiri pentru a da piatra celor care nu au cu ce construi? Ar trebui eu, ca și creștin, să fac același lucru?
Un om îi spune unui preot: – Eu mi-aș tăia și o mână pentru aproapele meu, atât de mult îl iubesc! Iar preotul replică: -Bine, dar mai bine îi ari ogorul, asta îi va fi mai de ajutor.

Lumea modernă, în aceeași măsură cu cea antică, evoluează în jurul unor temple. Chiar dacă azi zeii nu mai sunt etități explicite, Pentagonul este totuși un templu al războiului, cartierul Pigalle este un templu bahic, iar Turnul Trump este un templu al banilor și bogăției.

Niciodată zeii nu au determinat existența acestor temple, iar slujitorii lor nu au recitat „Sfințească-se” cu vreun rozariu. În templul lui Marte s-a studiat dintotdeauna trânta, în templul lui Bachus s-au degustat domnișoarele, iar în templul lui Mercur s-au adunat distinșii din topul Forbes.
Ei bine, în acest context, remarca mea este că, fie și asociindu-ne autorilor Domului din Milano, Hagiei Sofia sau ai lui Notre Dame de Paris, noi, adepții actului spiritual pur, suntem mult, mult în urma slujitorilor celorlalte temple. Este greu să numești biserica megalomană în condițiile în care cea mai impunătoare clădire a sa încape de trei ori în oricare dintre cei 15 zgârie-nori ce se construiesc anul acesta.

Dexter, inapoi pe ecran

Fireste, stimabilul domn Morgan a gasit de cuviinta sa-mi faca treaba infinit mai dificila, imediat ce s-a intors.

Dupa cum spuneam in argumentatia anterioara, Dexter este o perspectiva noua pentru filmul (si in general pentru cultura) de pe continentul American. In opinia multor prieteni de-ai mei, insa, el reprezinta un model cultural periculos, condamnabil, un demers subversiv si insinuant la adresa societatii noastre si a credintelor care ne guverneaza structura morala.

Ei bine, ca sa fie lucrurile clare, Dexter a propus, inca din primul episod al noii serii, nici mai mult, nici mai putin decat o dezbatere asupra existentei lui Dumnezeu. Ne e clar tuturor ce teza a sustinut domnia sa.

The hunter

Wolfie sais no!
The mongrel wolf with scars all over his body, the guardian and the friend, the hunter woke eventually.

A woman dances rock’n’roll on the beach, while her boyfriend drinks himself stiff, looking at her. She dances out of the sheer joy of dancing, with undissimulated pleasure, with the kind of sincerity given by thinking you are alone, or having a genuine orgasm. And I am thinking that we are at the summit of sentient beings not because we are „sapiens”, or „faber”, or „ludens”, because of Maradona, or Einstein, or The Doors. We are ruling this world because we encompass it in our whishes, ourselves included. We are so different, that I would kill for something another man cannot understand.
She walks away, sustaining him and I say good bye, we will meet, dancing, in another life. As birds, cartoons, waves, or electronic pulses, randomly appearing to this wretched race of unbelievers.
Wolfie said there cannot be peace. The soul is not constructed like that. I trust wolfie. I rested my head on his fur through more dreams than my life had scenes. That’s how I’ve always known I was dreaming and that the dream was mine. I often find myself wishing I’d see wolfie in life.

Irreversible

Dan mi-a recomandat filmul Irreversible acum cateva luni – l-am vazut in weekend-ul acela, insa, ca si el, nu in intregime. Motivatiile, ca si punctele unde ne-am oprit, sunt insa diferite. Pe el l-a socat, i-a provocat teama, anxietate. Pe mine, la un moment dat, cam dupa scena in care Alex (interpretata de Monica Bellucci) este violata intr-un pasaj de metrou parizian – m-a izbit un sentiment adanc si … ireversibil 😛 de pierdere de vreme. De – „acestea sunt 2 ore din viata mea pe care le-am pierdut, dar stai, a trecut doar o ora, inca o mai pot salva cealalta”.

Marturisesc ca mi-am amintit abia acum sa scriu cateva randuri despre acea abjectie de film, pentru ca in „London Boulevard”, unul dintre personaje o caracterizeaza pe actrita interpretata de Keira Knightly ca „actrita cea mai violata in filme cu exceptia lui Monica Bellucci”. Probabil la acest film se refera. Din pacate, pentru performanta respectiva nu exista premii cinematografice. Sau din fericire, ma rog.

Revenind insa – Irreversible este mult dincolo de zona de protectie aferenta lui „de gustibus non disputandum”. Este trecut si de limita la care inca isi putea include adversarii la categoria bigoti care fac grimase cand vad pe ecran sex si sange. Este o mizerie facuta de dragul mizeriei – ceea ce are un nume si o definitie in meseria psihiatriei. Este o perversiune cinematografica si m-ar mira profund daca nu ar fi creatia unui pervers in sensul deloc artistic al cuvantului.

Si daca prin asta am incitat (in mod cat se poate de lateral) pe cineva sa se uite la film, pentru a vedea de ce sunt eu atat de pornit, imi cer umil scuze si pun totul pe seama aversiunii mele cronice la lucrurile care imi pierd vremea.

Rolul lui Dexter Morgan pe laptopul meu

Pentru cei care nu urmaresc serialul „Dexter”, in cochilia unei nuci, vorba anglo-saxonilor, el se desfasoara in jurul personajului Dexter Morgan, un ins de isprava si cetatean model, familist, temperat, amabil si saritor, cu singurul narav ca, in sinea lui, este sociopat si criminal in serie. Cu toate acestea, in urma educatiei si moralei primite de la taticul lui (in deplina cunostinta de cauza asupra conditiei sale psihice), Dexter ucide numai criminali inraiti, de regula cei pe care justitie i-a scapat din gheare sau pe care nu ii gaseste in timp util (fireste, e si o critica subtila la adresa sistemului de justitie american, care functioneaza pe paradigma „mai bine sa scape 100 de criminali decat sa fie condamnat pe nedrept un nevinovat”).

In afara de asta insa, Dexter este un individ inteligent, moral si responsabil. Prima calitate enuntata este de altfel si motivul pentru care urmaresc serialul (e in acelasi timp si motivul pentru care uneori nu-mi place serialul, in sensul ca, pe alocuri, gasesc ca Dexter nu este suficient de inteligent 😀 ).

Ei bine, recent am avut ocazia sa discut cu un bun prieten, si mai apoi cu jumatatea mea, celelalte doua atribute despre care am vorbit: moralitatea si responsabilitatea lui Dexter Morgan si, indirect, ale creatorilor serialului in fata publicului lor.

Voi enunta pe scurt argumentele lor, urmand sa ii invit pe ei sa le dezvolte.

• Serialul prezinta ca justificabila, sau scuzabila, uciderea unor criminali
• Prin extindere, este indusa legea talionului ca model moral generic
• Dexter Morgan este un om investit cu puterea de judeca si aplica pedeapsa capitala asupra semenilor sai, fiind adesea asimilat in aceasta ipostaza cu ideea de justitie
• Dexter Morgan poate deveni usor un model de gandire si de viata pentru o parte din publicul sau, ceea ce e un concept periculos chiar daca marea majoritate nu se vor apuca sa dea in cap la oameni (e suficient ca multi dintre ei sa voteze introducerea sau mentinerea pedepsei cu moartea)

Zen pietroi

Un pietroi locuieste la un om in gradina, intre feriga si muschi, avand locul ideal din Univers si ajutand curgerea unui fir de apa, in albia sa fireasca din nisip.
Intr-o zi cu furtuna totusi, linistea pietroiului este tulburata de un traznet, care il crapa irevocabil, iremediabil, si in trei.
Un trecator, vazand fenomenul, exclama „Pietroiul! Traznetul a spart pietroiul!” – la care stapanul gradinii, aflat la adapost, pe prispa, raspunde iritat: „Da’ de unde! Eu ma uit la el de cincizeci de ani, si nu s-a schimbat nici un milimetru…”

The code

What I am about to tell you is the result of a genuine revelation for me – though it is probably not a discovery at the same time. Somebody smarter is bound to have revealed it for a while already. (And, to tone down my own discourse, there is nothing mystic in its appearance, as it basically happened after the fourth consecutive episode of Dexter).

It’s about being human. I do believe in the existence of the soul, as a notion, but I have never gone so far as to define it in any certain functional way. That is, I have never sought to ascertain in which way, or ways, it interacts with our lives. Until now. And my revelation is comprised of no less than three facets: the code, the mechanic and the species identity. However, ultimately, the code remains as the first and foremost attribute of the soul.

A little voice

„A curse upon this poison of a world
Who’s turning sand to rain and mothers into gaolers!”,
– a little voice said in the dim light of a dream.

And with a white reflection, she was gone,
Leaving alone the dreamer in his cradle,
As blind and blissful as before.

Liberul arbitru

Am avut ocazia de curand sa discut, intr-un context mai degraba prozelit, despre ideea de liber arbitru. Ca in oricare cerc cu adanci convingeri (in paranteza fie spus, mi se pare ca orice comunitate cu adanci convingeri sfarseste prin a deveni un cerc), am avut la un moment dat sentimentul ca ma … err … invart :D. De aceea am decis sa mut subiectul intr-un mediu in care sa nu mai sufere, bietul, de claustrofobie – in speta aici.

As vrea sa formulez mai intai cateva ipoteze de lucru (pe care, desigur, le puteti pune in disuctie dupa bunul plac al domniilor voastre, atata vreme cat va faceti intelesi).

Prima ipoteza se refera la elementul aleator ireductibil. O scurta explicatie pentru non-fizicieni: sa presupunem ca amesteci un pachet de carti de joc si ne apucam sa jucam macao. Pentru noi, cartile sunt amestecate suficient de bine incat e imposibil sa ghicim ce o sa tragem din pachet si ce o sa traga adversarii. De altfel, prin conventie, nici nu incercam. Daca insa am incerca si am fi inzestrati cu suficienta dexteritate perceptiva, am putea deduce cu oricata precizie ordinea cartilor, stiind ordinea lor initiala si observand miscarile celui care le amesteca. Cu alte cuvinte, acest element aleator este reductibil la elemente ne-aleatoare. Functia RAND() din Excel returneaza rezultatul unei functii matematice care ia ca argument milisecunda din secunda respectiva la care s-a executat. Cam ca la zisul literelor in gand, la Fazan. Deci, daca stii functia matematica folosita de Excel si milisecunda in care vei executa RAND(), poti sti cu oricata precizie rezultatul ei – facand-o si pe ea reductibila. Nu este clar daca exista in Univers elemente aleatoare ireductibile, dar cu siguranta exista elemente aleatoare ireductibile pentru orice observator posibil. E putin paradoxal, e adevarat, dupa cum a fost de parere (printre altii) si Erwin Schrodinger (probabil vehement contestat de pisica domniei sale). Rationamentul decurge in mare masura din principiul incertitudinii, formulat de Werner Heisenberg, conform caruia anumite perechi de proprietati fizice ale unei particule (de exemplu viteza si pozitia) nu pot fi calculate (sau altfel cunoscute) cu o precizie oricat de mare.

Nevoia unui model national

Intr-o discutie recenta, in jurul diverselor subiecte actuale si trecute din istoria si politica lumii – mi s-a solicitat sa-mi aleg o tara, drept model pentru a mea. Am ezitat o clipa – recunosc – timp in care, un gand paralel a facut ezitarea sa treaca: de unde incepe nevoia unui model national?

Oamenii, ca indivizi, isi cauta adesea modele selective – sa driblez ca Ronaldinho, sa fiu bogat ca Bill Gates, sa fiu puternic ca Stallone, sa dansez ca Naveira, sa cant ca Justin Timberlake … pentru ca e modalitatea predilecta a noastra de a invata, intotdeauna incepem cu „sa vorbesc ca mama”. Dar, in mod relativ firesc, ne putem feri de a extremiza modelele selective. Evitam de exemplu sa alegem modele selective unice. As vrea sa dansez ca Naveira, dar si ca Chicho. Evitam sa transformam modelele selective in modele generale. As vrea sa fiu bogat ca Bill Gates, dar adeziunea mea se opreste acolo – n-as purta ochelari ca ai lui. Motivul pentru care ne ferim de aceste extremizari este ca natura ne-a inzestrat cu tendinta de a ne proteja diversitatea, originalitatea – si ca urmare a tendintei generale, celor care deviaza de la ea – si se cred bunaoara Napoleon – le zicem nebuni.

In orice caz, nevoia de a avea un model selectiv decurge din constientizarea unei inferioritati. Naveira danseaza mult mai bine, deci as vrea sa invat de la el. Nevoia de a extremiza un model selectiv, pe de alta parte, decurge dintr-un complex de inferioritate, dintr-o frustrare acuta. Primul simptom este efectul de halo: Napoleon este inalt, puternic, canta si danseaza divin, cunoaste fizica cuantica si nu se gadila. Napoleon nu a fost invins de fapt, ci a iesit la pensie.

Principiul majoritatii educate

Imi permit sa-mi incep expunerea printr-o delimitare personala de practica politica, in general. De asemenea, mi-as dori sa primesc ajutor in aceasta discutie (de oricare parte a ei) de la cei care cunosc sau sunt in diverse moduri implicati in studiul stiintei politice.

Principiul majoritatii educate: Deciziile legate de modificari esentiale ale legislatiei (e.g. Constitutia), precum si alegerea functionarilor de rang inalt, din legislativ si/sau executiv (e.g. Parlament, Presedinte) ar trebui luate prin votul majoritar al unui grup electiv cu o educatie politica, administrativa si legislativa minima, certificata.

A fi underground in mod public

A fi „underground” e universal. Oricat ai fi de aliniat opusului lui „underground”, in speta „mainstream”, ai un cotlon ascuns in care esti „underground”. Ceva cu care te mandresti, de regula doar fata de tine, sau, cu un efort de impartasire, doar fata de un grup foarte, foarte mic de oameni; sau mai mare; sau, cu oarecare larghete, oricine are timp sa te asculte. Si in functie de aceasta particularitate a sa, elitismul, orice „underground” tinde sa se indrepte, incet, incet, spre suprafata. Pe de o parte este, fireste, legea lui Arhimede. Pe de alta parte este ceva din natura umana, vecin (de sus) cu obisnuinta si ruda indepartata cu evolutia.
Ca sa arunc iute si un exemplu, mai intai femeile nu fumeaza punct. Decat cand nu le vede nimeni, nu ca le place, ci ca e interzis, insa fac repede gargara cu apa cu trandafiri dupa. Apoi curvele fumeaza, pentru ca oricum sunt asimilate unor indeletniciri considerate scandaloase, intr-o masura comparabila cu fumatul. Apoi avantgardistele fumeaza, ca sa adauge preocuparilor lor mult mai normale la cap (e.g. votul universal) unele agresive, sau ostentative, de dragul de a atrage privirea. Apoi majoritatea femeilor fumeaza, daca nu cumva au dificultati in a se marita sau sunt de familie si nu pot fi vazute facand ce face toata lumea. In sfarsit, fumatul e „mainstream” printre femei, nu e o surpriza nici fumatul nici non-fumatul.
Si acum despre dansul in Bucuresti. Mainstream e ce se aude la radio. Underground e dans sportiv, dans popular, tango, salsa, manelism, hip hop, break dance, street dance si, cu permisiunea (semantica) a celor implicati, pogo.
Tango. Una dintre cele mai mari comunitati underground din Bucuresti, cu minime pretentii de exclusivism, insa clar delimitat de mainstream. Si, desi comunitatea de tango din Bucuresti este in stagiul (perpetuu) de „majoritatea femeilor fumeaza”, ieri am descoperit ca exista un underground ascuns chiar in sanul comunitatii – un under-underground. Un fel de „unele femei fumeaza trabuc”. Adica, foarte probabil, am descoperit singurul cuib elitist dintr-o civilizatie relaxata. Imaginati-va emotia naturalistului, a exploratorului. Emotia lui Magellan. Apoi – a lui Freud.

Am ales una dintre cele mai ample grupuri de tango din Bucuresti, am cautat programul lectiilor lor, am ales o data convenabila, am luat o cina agreabila prin preajma, ne-am prezentat, ne-am legat tacticos sireturile la pantofii „portenos”, am zambit prietenos la gazde, am ignorat privirile speriate ale participantilor, de crestini ascunsi in grote, la vederea unei cohorte romane – si am dat sa ne prezentam (mai mult de forma, pentru ca ne mai stiam de ici de colo). Apoi ni s-a explicat oarecum abrupt ca acel grup nu este, cum sa zic, public. E pentru avansati. Nu ne-am lasat pacaliti de semantica, acel grup era pentru zei, pentru ca nimeni nu ne intrebase daca noi consideram ca, dupa regulile bunului simt, suntem comparabili sau nu (cu ei, cu Roger Federer, Lionel Messi sau Gustavo Naveira). Si stiindu-i si pe ei ca fiind integri si sinceri, am eliminat din start motivele atat de dragi scriitorilor francezi, anume vanitatea, trufia, sau secretomania. Astfel am ajuns la concluzia mea ferma – la descoperirea mea plina de emotie: un cuib elitist de tango. Un cuib care nu spune nimic nimanui, se afiseaza moderat, pentru a nu parea secret, insa la care ajungi doar din intamplare, o sansa infima si atat de pretioasa. Si asta este lucrul absolut genial, ca la prima vedere e un underground public, ceva la ordinea zilei, poate doar putin bizar – cand de fapt, in deplina vedere, e o ascunzatoare de zei.

E adevarat ca nu prea ai ce vedea. Daca nu esti zeu. 😛

The problem of competition

Having been recently confronted with a problem of humility – in terms of being or not being the only intelligent life form in the Universe, I spent a few minutes contemplating the issue, before realizing I own a hopelessly small amount of information on the subject. Several hours of data mining later, my only achievement was to understand precisely how small my amount of information really was. Therefore, I will attempt to synthesise the matter and point out the variables I am missing, in the event someone can be of some scientific assistance.

According to the information we have, the Universe has begun its expansion around 13 billion years ago.
10 billions of years ago, the first Population I stars appeared, along with the probability to have solar systems, thus planets, thus organic life.
Variable 1: is it chemically possible to obtain the level of complexity of carbon based substances with other elements? Is it viable?
The Milky Way took some 3.4 billion years to form.
Variable 2: is it possible for a star with a solar system to evolve unperturbed while being mechanically aggregated in a formation such as a galaxy?

The Sun appeared around 4.6 billions of years ago.
Now, apparently, the life span of a star in the Sun’s class varies greatly, as a function of its size, composition, galactic mechanics and the probability of interaction with other objects. The Sun, for instance, took about 1.5 billion years to cook some life on Earth and should take about another 4.5 billion years to scorch it – if all goes well, that is.

To have life evolve from zero to what it is now, it took Earth about 3.7 billions of years, of which the design and engineering of our species represents only the last 500,000 years or so.
Variable 3: are we lucky? Was this a very fortunate or a very lazy rate of evolution? – because it took us say 3.6 billion years to guess the correct DNA, 300,000 years to make fire, 190.000 to write, another couple of thousand to invent electricity and a year or so to change the LCD-s into LED TVs at half price.

Coming back to galaxy time – astronomically speaking, a intelligent species would have under one billion years to figure out a way of leaving their rock, then about another billion and a half to figure out a way to travel through the galaxy. One should ponder that against the probability of a solar system or star catastrophe.
Variable 4: does physics allow that at all?
and
Variable 5: can life itself remain regenerative for that long?

The point is that all we have experienced so far is a fulminating race of advancement, despite what we consider today humongous errors in judgement across history. By our own means we can theoretically leave our rock, but we have practically nowhere to go. We travel too slowly to consider candidate destinations in the galaxy. However, this situation has improved so dramatically over the past century that anyone who mentions the word „impossible” is automatically a retrograde.

In conclusion: our competition in the Universe should be within the Population I stars who emerged some 6.5 billion years ago. All things being equal, they have a maximum 2 billion years ahead of us.

Variable 6: What is the statistical age of an intelligent race?
That is perhaps the most important question of all. Without being intelligent, Earth races don’t have a particularly high tendency to survive. They are occasionally recycled through evolution. How about intelligent races? – because humans seem to have got it in their heads that the only things that can put an end to them is bound to put an end to life altogether. So, is it fair to assume that intelligent races are virtually immortal, as far as the Universe goes?

Care e mai rau?

Imi exprimasem la un moment dat opinia ca gravitatea pacatului trebuie sa depinda de constientizarea lui de catre pacatos. Ignoranta este o scuza valida pentru pacat, cu alte cuvinte. Am reconsiderat aceasta opinie, pentru ca o consider mult prea complicata pentru a nu merita propria ei discutie.

Pozitia la care am ajuns este dupa cum urmeaza.

Exista doua soiuri de pacate: pacate impotriva normelor si pacate impotriva principiilor. Ignoranta este o scuza doar in cazul primei categorii.

Fabulă: viermii, binele și răul

Precum albinele-ntr-un stup

Ce mii de căi își întretaie

Pe ale cosmosului spire –

Mai cu uimire

Mai cu așteptare

Doi viermi orbi se-ntâlniră

De prima oară, într-un trup.

Se salutară,

Zece metri sub pământ,

Și, rămânând să-și poarte

Cordiale sentimente,

Purceseră, pe nevăzute filamente,

Să roadă mai departe

Ale-omului rămase

Oase.

Dar și ce-i de-unii ne’nsemnat

E-n taină de alții urmat.

Și astfel, firul nevăzut

E pentr-un vierme binele din om,

În timp ce răul, mut, drept călăuză,

Îi luminează calea viermelui cel’lalt.

Și nu trecu un milimetru

Din soarta ce le-a hărăzit-o

Stăpânul, viermilor de-oriunde –

Că, fără veste,

Cei doi viermi se regăsiră.

Trecură iute și-și urară,

Pe mai departe galerii ușoare și rotunde

Prin osul lui, celui ce nu mai este.

Și-apoi, din nou, un milimetru mai-năuntru

În trup, cei doi trecură iar atât de-aproape

Încât pentru o clipă (-n timpul lor)

Firimitura ce-o aveau-nainte

Păru incerta. Și, de frică

Să nu le fie-amară, ori fierbinte –

O ocoliră fără-o vorbă-n plus.

Și-așa, din milimetru-n milimetru,

Cu filigran mărunt,

Se-ntrețesea, sortit să n-aiba margini,

Prin osul pieritor al neființei –

Drumul șerpuitor

Al cunoștinței binelui și răului.

Și în curând,

Tot încercând orbește

Să se despartă, cei doi viermi

Au înghețat, răpuși,

În mijlocul substanței crude și incerte.

De-un trup de om, de-atunci, un vierme nu se-atinge

Decât dacă distinge binele și răul

Și-n sine pe-ambele le poartă

Una de-o toartă, alta de-altă toartă –

În mod egal să-i lumineze hăul

De sub pământ.

A short radiography of colonialism

I am not a green radical, by any means. I am relaxed about the fate of the Earth and hardly concerned about the fate of human society. The former is far beyond our comprehension and the latter is far beneath my common interest. If you add consciousness and intentionality to a flu virus, and scale the organism it invades to the size of our planet, I think you get a good picture of what we are. The likely difference is that a flu virus with consciousness might turn vegetarian. We won’t. So, while we are likely to last but a week in Earth’s time, before we are extinct and it moves on, starts dating again – we are really not a society whose fate is worth a second thought.

That being said, I would like to motivate firstly my current state of pessimistic anger by the results of the Copenhagen meeting last week and secondly my title – by the fact that I sincerely believe that if at some point our society will end, it will owe it to colonialism.

Just like Troy. But reversed.

Driver from the Delirious to the Abandoned (2)

Night 2 – another fine night for a driver. It was raining hard and it didn’t seem to stop. Three men got in the car near the passageway under the Aumonja Square. They were dressed almost the same, in dark overcoats, nearly dry, with gray hats and fine glasses, white ties and white gloves. They crowded in the back – left the front seat unoccupied. They just stood still there for awhile and then I asked „So… where to? … … Sir?” I looked at the one in the middle and he answered: „My name is Miny Kynes-Sephire. I am afraid I am not the one who decided this trip, so you will need to ask my brothers, Sir.” At that point, with a smile, I asked myself what would a normal cabby do. But I decided to play along. „Very well – you Sir? Can you tell me your destination?” And he answered just as promptly and politely: „My name is Meeny Kynes-Sephire. Our destination is Glasgow, Queen’s Park 1926, September 2nd, before sundown.” With a reflex raised eyebrow, I replied – „Could you elaborate on that, Sir?”

Driver from the Delirious to the Abandoned (1)

I took a night job as a taxi driver lately. A combination between money, insomnia and curiosity, with a drop of unearthly passion for darkness – or you can choose any other motivation if need be.

On my first night, a guy came in and gave me torn piece of paper with an address. It was only half legible so I told him I’d drop him off at the corner of the street and wait awhile till he gets to the right door. Then he started to talk to me with a bit of an odd smile. He said: „I need to tell you this, hell, I need to tell someone. I mean, we won’t meet again so this cannot affect you. And you have no idea who I am. Now truth be told, I have no idea who I am either – I’m hoping that address might help.

the bruise on my belly

the bruise on my belly
is turning reddish with delight –
a lavish mood, with tea and jelly
that used to be the sea last night.

it is a memory
of something never born
a worn and comfortable theory
of my left breast and you – a tiny, infinitely lusting thorn.

that small bruise, with an air
of Gypsy wound, while fighting for a wife,
still gives me life and since it has been there
a morning’s second hasn’t passed unloved.

and for each other second of my way
i have my cosmic wide umbrella
to mimic all and to confuse the fray
about the bruise on my belly.

The human Darius attributes (2) – a journal of dreams from old age

I am on a tram, at night. There are few people around – I take a seat in front of a middle aged man, wearing a suit and worn briefcase. I see that he looks at me intensely and I avoid his stare as best I can. Then he offers me a plastic water bottle with a few sips left at the bottom. He says it is ambrosia, the drink of gods. He says he knows I find it hard to believe, it was passed on to him also, a few hours ago. He drank and he felt it was way too powerful for him. In fact, he was so afraid, that he cowered under a bench in the park and staid there until it wore off. Of course, there is a chance the man is crazy and there is a chance the whole thing is a prank or even worse – I think to myself. Then all of sudden I realize that I am on a dream, so I relax and drink the ambrosia. And then I wake up abruptly. It wouldn’t be such a special dream, but something happened the other day. I felt I was in a dream also, but I was not. It was the same kind of certitude, the same relaxed refusal of reality. I must train my mind to resist this temptation, to be moral and responsible even in a dream, because real life is made of irreversible changes. And then I asked myself: what happens in a dream – is that reversible? Will not a dream change my life permanently, just as well?

Mr. Twister returning

The merry Mr. Twister
And his hairy, though quite short companion
Have returned
To these lands, yearning for a winter –

With hot steps rushing through the snow
And icy water, all aglow
With frost where there is sand and rock
With locks of light around your nose
With cosmic sights to watch and hold
And fold around your tail at night
To make a bit of darkness white.

Thus had to say the white and brown
Lick, the Jack, the sidekick Russel
Who made love such a hassle
Since he declared it waf!, illegal.

Yes, they returned, the two, the peers,
The weary world saw them once more
With sore eyes and a tiny heart.

And, though apart from all their dear,
They rushed to her embrace again!
And then the world, in her wide place
Just by the sun, or slightly to the left
Decided it is time to go.

And now, in her place, on the pedestal
There’s a half lime, beside a pot of tea
With Mr. Twister seated by
And Lick, who does what he knows best.

We’ve no idea if you have seen the world of late (or just awhile ago), atop the lean and crafty ways of mommy galaxy. We miss her with a splinter in our hearts and have decided to call off the winter without her.
Soon, Mr. Twister will be dreaming, and his sidekick, Lick, will drink the tea and be as happy as they both can be. Or they will bear the slings and arrows of the evil lime, until somebody, in his rhyme, will ask: to be? or not to be?

Love?

rose petals, never! oh never!, three D, dearly beloved we are gathered here, today, one year from now, the tallest building, the longest hour, twins, dog breathing over sleeping beauty, his master’s voice, oranges, water, sky curved to the right, above the rocks surrounding the small bay with brightly colored umbrellas, engine sound at 6000 RPM, rage, tears, wish you were dead, wish I was five days late, wish you a Merry Christmas, wish you a happy birthday, on a pillow, with silver and gold from a thousand and one nights, the wind that night, windows reflecting the stars, eyes shut, mouth open, mouth leaving the world, mouth feeling the Grand Soul, the mother and the father of unborn children, the beginning, the omega, tongue counting the heartbeat, streaming blood with pictures on the wall, bed sheets and screams when nobody is home, white and red, whiskey, here I am with a ball and a chain yeah!, Puccini, don’t wake up! please, don’t wake up!, summer: point in the Universe where there are trees, flowers and orgasms, wine, memory erased, avatars of winters passed, resurrection, candles, I think I’m pregnant, salsa in the Galaxy, dwarfs awoken in the middle of the night, whisper and kiss my ear, there, one year ago, another way to leave me behind, make you stay, make you mine, make the world yours, make you my world, transform everything, I don’t want you to change, I’ll change for you, blue satin, blue garters, blue ribbon in my hair, this is your gift, are you sure you want this? yes… try to go easy, he’s gone, I can’t think about anything else, I can’t just leave you, I can’t leave the cat all alone, we’ll take her with us, hey, Sir, where is this train going? because you just look so beautiful together, it is snowing and we kiss, this is for you, open it, will you? will I? how do you do, we have met before, my name means the sound of lips around your left foot thumb, it’s Apache, but we are far from our lands, where there are fields with flowers and we die making love and the earth takes our bodies and makes trees of them because trees are made of two halves becoming complete, I completely forgot, don’t be upset honey, well I remember, it was cloudy and you said…, time will heal, will bring new life, beauty will never be the same, you said I was a miracle, a feeling and a promise, that’s what you said.