04
Dec
07

Povestea de dragoste a Tarei

Happy holidays everyone!
Tara privi grupul celor trei cu admiratie, strangand usor din ochi si zambind, cu incordarea si dorinta unui animal de prada, apoi intoarse capul, cu o oarecare incetineala, ca si cum si-ar fi dat singura o palma: trezeste-te! ce-ai?!

Isi dadu seama imediat ca, asemeni unui vis din care te trezesti brusc, detaliile chipurilor lor si mai ales a baiatului cu ochi albastri se pierdusera deja din memorie. Trebuie macar sa-l tin minte! isi spuse Tara, si privi din nou spre ei, insa nu mai erau acolo. Se ridica in varful picioarelor si privi peste multime, prin aburul respiratiei oamenilor si scanteile artificiilor – dar baiatul cu ochi albastri nu mai era, disparuse. Un autobuz porni alene din fata semaforului care se facuse verde.

O fetita arunca un bulgare de zapada peste toata lumea, pictand cativa fulgi si in parul Tarei. E tarziu.

Tara ajunse acasa cu o usoara durere de cap, pasind mai lent ca de obicei, certandu-se singura pentru lipsa de initiativa, pentru ca se stia frumoasa si plina de spirit si in acelasi timp intelegea ca trecuse printr-unul din momentele in care mintea ei a urzit un milion de scenarii posibile: in care baiatul cu ochi albastri o strangea in brate, in care se sarutau langa brazii de pe cararea din Predeal, in care se imbratisau dimineata, la o cafea inainte de a pleca la lucru, in care povesteau nepoteilor „ursul pacalit de vulpe” – insa trupul ei a jucat in singurul scenariu in care ea a asteptat ca el sa plece fara a-i spune nici o vorba. Bravo Tara, printeso, zarazo, lumina de la capatul strazii – ia da-te jos de pe varful calculatorului ala sa vezi ce-ai facut: ia uite, iar ai zgariat bara din spate de la suflet, si ti-ai spart si oglinda de pe stanga. Si Tara se arunca in pat, plina de ciuda, jurand sa nu se mai atinga de calculator o vreme, pentru a avea timp sa caute, sa scotoceasca in lumea nesupusa, alcatuita mai mult din carbon decat din siliciu.

Ajunsa in somn, Tara se regasi intr-o galerie romana de canal, cu pereti de caramizi si arcade care se intalneau in bolte la intersectiile galeriilor. Apa curgea lent, aproape neauzita, prin mijlocul canalului, iar din loc in loc erau poduri de piatra masiva, peste suvoiul intunecat la culoare. Tara se grabea sa prinda pe cineva. Vedea umbra lui si ii auzea pasii din cand in cand, si alerga, alerga din tot sufletul. Ii intelegea miscarile: acum se intoarce, sa vada unde mai sunt. Ma asteapta. Acum se ascunde dupa coltul intersectiei, se uita pe furis, se joaca cu mine. Dar eu nu ma joc. Eu vreau… vreau sa ajung acolo mai repede.
Tara ajunge la rascrucea principala, cu doua cariatide ciobite si acoperite de sare si calcar, sprijinind bolta. Acolo se opreste, se uita in jur, in sus – si deodata il simte in spate. Se intoarce brusc si, incercand sa-l ia in brate, trece prin el, ca printr-o silueta de fum. Se intoarce iar si el ridica mana, facandu-i semn sa se opreasca. Apoi apropie mana de ea, ea ridica si ea mana si palmele lor se ating, iar Tara simte o furnicatura placuta, calda, de abur – apoi toata silueta lui se repede si patrunde in Tara, ca si cum ea l-ar fi respirat, ca si cum el s-ar fi impregnat in ea printr-o lege nestiuta a fizicii. Ea ramane nemiscata si observa cum apa canalului se ridica, in jurul rascrucii, lasand spatiul ei uscat insa, parcurgand avid si involburat limitele unor pereti invizibili. Tara priveste cu impacare in suflet cum prin apa transparent trec inot diversele vietuitoare care-i populeaza visul si se opresc in dreptul ei si ii adreseaza cate un gest de multumire, de admiratie, de recunoastere. Apoi Tara se arunca in valtoare si inoata in sus, pentru a iesi la liman, dar nu mai apuca, pentru ca se trezeste.

Tara se uita la ceas. E devreme. A ramas din vis chipul spectrului pe care l-a urmarit, intunecat si sters, dar cu ochi puternic irizati, lucind in intuneric. El era? Ii vine brusc o intrebare in minte: dar ea – era ea oare in vis?

Se ridica din pat si se duce sa-si faca o cafea. Cand se aseaza la masa, Tara are sentimentul unui deja vu, atinge cu mana ziarul de pe masa si incearca sa-si aminteasca daca l-a cumparat ea. Acum. Acum trebuie sa vina el, sa se intinda cat poate el de amuzant si sa o imbratiseze de la spate, ridicand-o de pe scaun si aproape facand-o sa verse cafeaua, razand si protestand printre chiote. Tara ingheata o clipa. Nu vine. Nu vine. De ce nu vine?

Am visat. Am visat. Of, mai bine ma duc sa ma culc din nou. A fost ieri abia, cand Tara a privit de departe catre el, cu ochii unui animal de prada, dar nu s-a clintit din loc.

Se ridica, isi ia paltonul si isi trece fularul in jurul gatului, in stil italian, putin intr-o parte. Scoate din buzunar cheile de la masina, apasa pe butonul de la telecomanda, apoi inchide la loc. O idee o lumineaza brusc. Singurul autobuz care opreste acolo este Y67, doar in el se putea urca baiatul cu ochi albastri, iar Y67 opreste si in statia din fata casei ei. Astazi se va urca in autobuz si va merge pana acolo, privind atenta la calatori, ascultandu-i.

Unde ma voi opri? se intreaba Tara. Poate ma voi opri chiar acum, pentru ca E UN VIS. E DOAR UN VIS!!! Poate ma voi opri acolo, voi cobori si voi astepta in statie – un minut, o ora, cat sa-i dau timp destinului, norocului, sa ma ajute. Poate ma voi opri la capatul liniei si ma voi intoarce, lasandu-ma purtata de calea necunoscuta a masinii. Poate ma voi opri la capatul lumii. Ma voi uita in stanga si-n dreapta si apoi ma voi uita in urma mea, asteptand sa-si faca aparitia spectrul din abur si ochi albastri.

Tara se urca in autobuz, cu chipul unei leoaice tinere, aramii, care-si pandeste in incordare prada, asteptand sa ii sara in fata, sa-si infiga coltii albi…

Sursa: Tara Duveanu. Confesiuni; Cuvinte fara sens, de Alin Farcas

Citatul original:

in capul meu era ceva de genul… “de ce nu fac si eu parte dintr-o gasca d-asta? I love them!”… si m-am cam indragostit intr-un mod ciudat ce o sa dispara curand probabil, de unul dintre ei… So, asta e un mesaj pentru el: sper sa te mai vad, si nu stiu de ce nu ti-am cerut un numar de telefon… si da asta e un mod idiot de a-ti atrage atentia, dar nu-mi permit un panou imens in centrul Bucurestiului…

Acum ar trebui sa spun ca o sa vedeti cum va decurge povestea cu tipul de care m-am indragostit putin in seara in care am inceput sa-l urasc pe Greepix, si am dat peste un coleg dintr-a 9-a (salutari Gabi!), dar, din pacate, stiti ca aici s-a si terminat povestea. Ce sanse ar fi ca tipul saten, cu ochii albastri, pe care l-a sunat maica-sa in timp ce facea pe autostopistul urban si pe care l-am admirat in tacere, sa ajunga pe blogul unei descreierate ca mine?

Disclaimer: Ii cer iertare Tarei daca vede acest post drept o invazie a spatiului ei privat. Este suficient un mesaj din partea ei pentru a-l modifica sau elimina in totalitate. Scopul meu nu este acela de a-l identifica pe iubitul Tarei – din mai multe motive, insa mai ales din acela ca la un moment dat a fost vorba de televiziune si in mintea mea a aparut instantaneu o schema de emisiune, import Spania, in care mai multi sateni cu ochi albastri (bachelor number one, bachelor number two … ) concureaza pentru postul vacant de prince charming al Tarei.
In orice caz, Tara din acest post este un personaj fictiv. Baiatul cu ochi albastri este, probabil, un personaj fictiv oricum.
Cu incuviintarea personajului real totusi,😉 as dori sa continui povestea. Este alegerea ei insa.


7 Responses to “Povestea de dragoste a Tarei”


  1. Decembrie 4, 2007 la 9:36 am

    Nu vad acest post ca pe o invadare a spatiului meu privat, si e alegerea ta despre ce vrei sa scrii. Continua.🙂

  2. Decembrie 4, 2007 la 9:43 am

    Bezdomny (altfel nu stiu sa te strig), fata sau baiatul care esti a scris o frumoasa, chiar foarte frumoasa, versiune a povestii de dragoste a Tarei. Cea reala – Tara. Si a lui The Guy care, te asigur, e la fel de real. Greu de gasit ce-i drept, dar real. In ce priveste televiziunea, daca s-ar intampla, de ce trebuie sa fi roman sau romanca🙂 si sa spui automat ca este un import?🙂 Shut up! I kill you!🙂

  3. Decembrie 4, 2007 la 12:20 pm

    Tara face aia, Tara face ailalta.

  4. Decembrie 4, 2007 la 12:55 pm

    @alin farcas: long live ahmed the dead terorrist

  5. Decembrie 4, 2007 la 1:04 pm

    is ok. i kick hiz ass later… :))

  6. Decembrie 4, 2007 la 1:20 pm

    tulai, domni, te bag in blogroll


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Arhiva

Cele mai cautate


%d blogeri au apreciat asta: