20
Noi
08

A cazut tiranul!

Pe la ceasurile doua ale dupa amiezii, clopotele catedralei Sfantul Ioan au sunat in dezordine, fiindu-i clar oricarui localnic ca nu sunt trase de batranul clopotar cu palarie verde si manusi fara degete. Pe esplanada din fata catedralei se adunase o multime compacta de oameni, cu chipuri nedormite, imbracati in pripa, ca si cum ar fi iesit atunci dintr-o cladire in flacari, luand cu ei doar cateva lucruri care sa le tina de frig. Nu vorbeau tare, dar nici nu incetau sa vorbeasca. In frigul unui soare cu dinti de noiembrie, aburii le ieseau intermitent printre buze, in ritmul cuvintelor precipitate, ca o modalitate bizara de comunicatie, pe care un observator expert ar fi putut poate sa o descifreze. Deodata, la extremitatea dinspre piata Academiei, pe calea Paladin Germont, multimea se rasfira si incepu sa vocifereze tare, aratand undeva catre capatul soselei. Mesajul strabatu rapid esplanada si aceasta fu cuprinsa indata de chiote, urale si tumult.
Dinspre piata Academiei incepu sa se zareasca o alta multime, revarsandu-se, navalind catre esplanada, insa nu in mod amenintator – ci plina de entuziasm, asemeni unui copil care se repede in bratele parintelui sau.
De trei ore nu se mai auzise nimic la radio. Fasaitul difuzoarelor de pe stalpii de langa esplanada era un semn rau, un semn de anarhie, de razboi civil. Era un semn ca nimeni nu e stapan si nimeni nu stie nimic.

Cele doua multimi se intrepatrunsera, cu un zgomot din ce in ce mai mare, si unul dintre noii veniti, purtand un steag pe jumatate ars, se urca la tribuna vicarului, din dreapta intrarii principale in catedrala. Vazandu-l, zgomotul asurzitor se mai potoli putin, iar omul puse la gura o palnie cu difuzor si striga cat putu de tare: „A cazut tiranul!!” Si atunci multimea exploda frenetic si se zgudui, dand impresia ca un cutremur scutura cu putere caldaramul, cu tot cu catedrala, stalpi, case si copaci.

Si, dupa cateva minute, in care combustibilul minunatei explozii se consuma – multimea se imparti in lungi siruri alergand pe strazile ce se intalneau pe esplanada, ca un izvor imens de oameni, gata sa cucereasca orasul, sa il umple, sa il inunde, de la turlele catedralei Sfantul Ioan, pana la parcurile Orizon, pe malul Vessei albastre.

*
* *

Marturia Domnului Ivan Bezdomny

Am fost in piata Academiei, cand radioul s-a intrerupt – si credeam ca a intervenit armata. Insa era deja revolutie. Purtam esarfa rosie de dimineata. Mai erau doi prieteni cu mine. La ora zece, am incercat sa o sun pe Nel Jia, dar liniile erau intrerupte. Abia mult mai tarziu, dupa ora trei, am putut sa ma despart de multime si sa ma indrept catre Calea Roza, unde lucra ea. Mai trecusem de multe ori pe ulitele acelea, nu pe jos intr-adevar – insa unele amanunte mi le aminteam clar, pentru ca din cauza lor i-am zis odata lui Nel Jia ca as vrea sa plecam din orasul asta, fiindca e posomorat si cenusiu. Dar acum erau diferite. Fiecare amanunt se schimbase, atat de mult si de rapid incat ma intrebam daca e o iluzie, o scamatorie, sau un miracol. Cred ca era un miracol, pentru ca si alti oameni de langa mine se frecau la ochi.
Asteptam de dimineata sa spuna cineva „A cazut tiranul!” Nici nu stiu ce am strigat – „Traiasca revolutia!” cred, pentru ca de atatea ori m-am gandit ca voi striga intr-un sfarsit asta – sau poate doar am urlat complet nearticulat, ca si ceilalti de langa mine.
Cladirile vechi de pe strada Cracovia, aproape daramate, erau pline de panze rosii si de steagurile tiranului, arse sau arzand inca. Zece-douazeci (nici nu stiu cate) femei cu esarfe rosii se urcasera in balcoanele ruginite si aruncau flori si poze rupte de-ale tiranului, transformate in confetti. Strada era inca umeda dupa ploaia de dimineata, si lucea ca un patinoar. Langa gardul lung dinainte de Parcul Sfintei Statui, batrana cersetoare cu doi caini vagabonzi era acolo, ca de obicei. Plangea, de fericire. Toata viata sperase sa vada asta. Poate nici nu era foarte sigura ca nu viseaza, sau nu delireaza, prada febrei. Cei doi caini zdrenturosi purtau basmale rosii la gat si se bucurau din cale afara, alergand pe langa multimea de oameni, latrand la batrana si tragand-o catre ceilalti oameni. Ea, aproape oarba, ii intreba pe toti – „Ce e? Ce s-a intamplat?” -„A cazut tiranul!” i se raspundea, si ea intreba mai departe: „Povesteste-mi. Cine esti? De unde vii? Cum e acolo? Voi cine sunteti?…”

Nel Jia… Ma astepta. I-am spus ca am fost acolo, la cateva sute de metri de tiran, ca am strigat cat am putut cand am auzit vorbele „A cazut tiranul!”. I-am spus ca suntem liberi, ca o iubesc si ca trebuie sa o sarut, ca sa guste si ea din fericirea care mi-a umplut fiinta.

La urma urmei ea este sufletul revolutiei😉


0 Responses to “A cazut tiranul!”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Arhiva

Cele mai cautate


%d blogeri au apreciat asta: