12
Mar
09

Cauciucul si alte suferinte ale memoriei

Ce face o groapa „great”? Ce o face sa fie o groapa intre gropi, un model si o inspiratie pentru celelalte gropi? Miss Groapa, President Groapa, Za One, Zi Only, I give you MR. GROAPAAAA! Ce face o groapa sa ajunga la Tonight’s Show sau macar la Stirile de la ora 5? (Pentru inceput, va asigur ca nu astea erau intrebarile pe care mi le puneam ieri, dupa ce trecusem plin de fiori „Neil Armstrong” printr-un crater de pe soseaua Pantelimon si incepusem sa simt cum volanul trage dreapta).

Ei bine nu: erau intrebari ontologice, existentiale, incarcate de sensibilitate si inocenta, despre metafizica, nirvana si muie.

Pe langa acestea, mai aveam una bucata intalnire fulger, in juma de ora, un coleg care se uita trist la cauciucul din stanga fata – si pe dansul, cauciucul, care se uita cam dezumflat la noi. La propriu.

Pentru a rezuma partea neimportanta – facut rost de alta masina, ajuns cu o ora intarziere, constatat ca e bine, pentru ca oricum nici ceilalti nu venisera si chiar daca ar fi venit, ar fi venit degeaba. Dar spre deosebire de noi, nu au venit. Dupa care – intors la locul cu fass, impachetat coleg + trimis la dracu, impreuna cu masina, suflecat maneci, scuipat in maini, scarpinat in cap. De ce scarpinat in cap? Pentru ca una din activitatile la care inca eram virgin, era schimbatul cauciucului. La masina, desigur.

Ca orice masina nemteasca, avea toate sculele plus manual de folosire „pentru Tontzi”, impachetate si puse sub roata de rezerva. In germana, fara poze. Asa ca am petrecut 10 minute studiind cricul, inca 10 ridicand masina cu ajutorul unei manivele ostentativ de mici, si inca 10 lasand masina la loc jos pentru ca nu scosesem inca busoanele de la roata – si mi-era jena de cele 800kg ale masini sa o hatzan cu levierul in stare de suspendare.

Abia in acest moment mi-am pus cu un zambet usor fortat intrebarea „cat de greu poate fi?” Dupa ce m-am sters de transpiratie, privind cu usoara tristete palmele, mi-am dat seama ca acum mutra mea este vopsita in culorile razboiului. Si, asezat resemnat langa balta de pe marginea drumului, pe husa de la scule, am inceput sa scot busoanele de la roata. Intai cu degetele si cu o vorba buna, apoi cu toti muschii de pe mine si de pe camasa – apoi cu picioarele si aia mamii lor – dupa care in sfarsit locatarii de pe soseaua Pantelimon au putut asista, probabil cu un oarecare amuzament la un stand-up (and jumping) comedy, cu un ins, sarind pe un levier, cu un repertoriu larg (desi in mare masura neinteligibil, din fericire) de injuraturi, in genul „‘zgu-#%$-shimo-%&^-asii-$%-ula-#%$$-pash-#$#-au!-4%GAMIA-#$”. Si, desigur, nu erau mai putin de patru. Busoanele.

Dar au iesit in cele din urma. La pachet cu cate un smoc de par alb de la mine (probabil la subrat). De-aici e floare la ureche, zic – 10 minute ridicat masina pe cric, iau roata de rezerva, o asez o insurubez si … cucu, roata de rezerva nu se potriveste.😛 Ea, saraca, arata a roata de Opel, in sensul ca nu era de lemn si nu avea spite de bicicleta. La o examinare mai atenta, era chiar de cauciuc + tabla si relativ de aceeasi dimensiune. La o examinare si mai atenta, constat existenta inopinata a unui inel de plastic pe tambur. Si memoria ma fulgera – e de la jantele noi, e prins acolo ca sa se potriveasca exact. Si e prins bine, nici o nadejde.

Acum, pentru a putea relata sclipirea de geniu care urmeaza, trebuie sa introduc un scurt intermezzo, de la ultimul Gabriel (si Mihail) sarbatorit impreuna cu ex-girlfriend de la data cu pricina. Mai precis, dulcele moment al cadoului. Cand dansa mi-a prezentat cu toata tandretea de care era capabila un joc (>8 ani) de descoperit fosile cu ajutorul unor scule de arheolog in toata legea – ce mai, kitul micului naturalist in devenire. Mi-a susurat dulce in ureche cum ca s-a gandit fix la mine cand l-a vazut in raft la magazin si a stiut in clipa aia ca e exact cadoul potrivit. Eu de colo – hihihi uau! e genial, e super, exact ce-mi doream (huh… quoi? /:) ) si ce tare imi place etc. Si obiectul a zacut in port bagaj de atunci practic neatins.

Pana ieri, cand, cu cauciucul in brate, in plina suferinta, mi-a picat fisa – unde as putea eu gasi un obiect ascutit in forma de dalta si un ciocanel, plus un despartitor cu alura de ranga, doar ca in miniatura?? In kitul micului naturalist, desigur. Au mers ca unse sculele de arheozaur, jur! Geniala, ex-girlfriend-a mea.😀

In sfarsit, roata s-a potrivit, am strans busoanele cat am putut, dupa care ramasitele pamantesti din jur si am plecat in tromba. Cu 20kmph si morcovul in poponetz, fiindca eu montasem roata si surubarisem la ea, ceea ce imi dadea cam la fel de multa incredere ca un crocodil sub pat. (Si chiar am unul, desenat artistic pe o camache „chemise la coste” originala si originara din Tunisia – insa aceasta este o alta poveste).

Si astfel memoriile si suferintele urbane ale unui cauciuc bagat in groapa si la propriu si la figurat, au sfarsit la vulcanizare. Unde erau 2 tipi, dintre care unul sef. Evident. Conversatia cu el a fost scurta, insa revigoranta: „-Asteptati un sfert de ora sa termine baiatul de mancat. Baiatul are de facut inca alea 2 masini si e mai bine. – Ce e mai bine? – Sa asteptati un sfert de ora sa termine de mancat … Cat poa’ sa manance? – Asa, si timpul total de asteptat ar fi? – Un sfert de ora, ce nu-ntelegi? – Pai mi-ati spus ca mai are baiatul de terminat inca 2 masini – Nu, ala e alt baiat…”

„Baiatul” a primit bacsis din doua motive: unul – pentru ca a luat intai un cauciuc „nou” si l-a studiat pe toate partile si i s-a parut ceva in neregula ca atare sef’su i-a zis cam din toti dintii sa ia altul. Care chiar era nou. Si al doilea motiv – pentru ca timp de 20 de minute a dat tarcoale un meshter cu ochelari de soare, cu un Audi parcat asa de bine ca abia mai trecea tramvaiul de el: ca cica sa-i verifice si lui cineva presiunea. Like, acum! Si „baiatul” nu numai ca si-a facut treaba mai departe, deloc impresionat, dar (cireasa de pe tort) a mai umflat si mingiuca unei fetite sub nasul meshterului. Asta a fost prea mult. A plecat batos meshterul. Si „baiatul” a primit bacsis.😀


1 Response to “Cauciucul si alte suferinte ale memoriei”


  1. 1 belovedmaquis
    Martie 14, 2009 la 12:13 pm

    Yesss!!!
    unde se vede treaba ca naturalistu, fie el si incepator are mai multe sanse sa schimbe roata de rezerva decat un inginer fara …kit!
    zi care e atelieru sa dam si noi un bacsis, de gratis ca e baiatu de treaba :p


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Arhiva

Cele mai cautate


%d blogeri au apreciat asta: