03
Apr
09

Pacatul

Voi starni un cuib de viespi fara doar si poate, insa se poate spune ca ma mananca pielea, mai ales pentru o paruiala intelectuala de curtea scolii, ori de coltul strazii, primavara – in speta vremea cand inca nu se instalasera tabu-urile si plictiseala (mai degraba decat teama) de a le desfiinta.

Tema discutiei este pacatul, sau mai exact ce te face sa ajungi in Rai si ce te face sa ajungi in Iad. Sunt desigur subiectiv, crestin fiind (si in general vom incerca sa ramanem in aceasta arie dogmatica), insa nu voi refuza sub nici o forma un argument ce tine de alte religii sau coduri morale – si ma astept la aceeasi atitudine de la interlocutori.


Ca sa mai ingustez putin domeniul discutiei, voi incepe prin a pune cateva intrebari si a mentiona si care este pozitia mea.

Unu. Pacatul este un concept relativ sau absolut?
In speta, daca este absolut, atunci se defineste in referinta la un cod religios (un set de porunci sau de invataturi, echivalent cu justitia unui stat). Astfel, inocenta sau vinovatia unui potential pacatos sunt clar definite, dar exista o mica problema: religia nu presupune existenta unui contract social, asa cum presupune justitia unui stat – cu alte cuvinte, chiar daca nu esti de acord cu ceea ce religia considera a fi „pacat”, sau mai important daca nu ai habar de acest lucru (pentru ca de exemplu te-ai nascut in sanul altei religii sau fara aceasta notiune prin preajma) – esti in continuare pasibil de judecata prin prisma dogmei religioase. De unde eterna intrebare: in afara de crestini, restul lumii se duce in Iad si asta e?
Daca pe de alta parte pacatul este relativ, atunci se defineste in constiinta fiecarui om in parte, lasand in grija puterii lui de intelegere si judecata sa decida cand a pacatuit si cand nu. Desigur, se poate obiecta ca un om poate faptui cele mai oribile crime si isi poate pastra in acelasi timp o constiinta curata, in virtutea unei filosofii construite exact pentru acest scop, sau a unei boli psihice. Dar, la urma urmei, lupul este o fiinta rea si iepurele e o fiinta buna, din cauza preferintelor lor culinare? Probabil nu. In plus, multe din filosofiile construite pentru a faptui cele mai oribile crime au fost construite chiar pe considerente religioase.
Eu sustin varianta pacatului relativ.

Doi. Pacatul este arhetipal sau decurge din circumstante?
Daca e arhetipal, inseamna acelasi lucru in orice timp si in orice loc din lume. A ucide, de pilda, este in mod egal un pacat fie ca e vorba de o crima din gelozie sau de batalia de la Agincourt. Oricat de justificata e de scopul sau de cursul evenimentelor ce au adus acolo, uciderea ramane un pacat.
Daca pacatul este circumstantial, pe de o parte acest lucru permite religiei, sau mai degraba reprezentantilor ei sa defineasca existenta si gravitatea pacatelor in functie de realitatea sociala, culturala etc. din timpul si spatiul in care traiesc. Pe de alta parte, permite constiintei fiecaruia o maleabilitate crescuta, de asa natura incat sa justifice existenta unor „pacate tolerate”, in principal ca urmare a frecventei savarsirii lor intr-un anumit context social / cultural.
Eu sustin varianta pacatului arhetipal.

Trei. Care este (totusi🙂 ) opusul pacatului?
Ma refer la paradigma lui Kierkegaard – ‘Opusul pacatului nu este virtutea, este credinta’. Varianta lui Steinhardt – ‘Opusul pacatului este libertatea’. Pur religios vorbind, credinta te mantuieste. Dar este oare un leac absolut? Poti trai in pacat toata viata, planuind sa incepi sa crezi candva la batranete, voltairian, pentru a ajunge totusi in Rai? – Sigur, nu poti planui sa nu mori pana atunci, dar chiar si asumandu-ti acest risc, este valida aceasta logica? Exemplele biblice ne arata ca credinta se manifesta in instante, in stari de iluminare. Libertatea pe de alta parte se manifesta in mod continuu, permanent, este un element intrinsec al fiintei umane – sau, tot in mod intrinsec, nu este.
Eu sustin varianta lui Steinhardt. As mentiona ca o consider o extindere, nu o contrazicere a variantei lui Kierkegaard

Patru. Exista o motivatie de sine, independenta, pentru a nu pacatui?
E o intrebare deopotriva de dogmatica religioasa si de filosofie socratica. Eu urmez astfel un cod moral pentru ca altfel ajung in Iad dupa moarte, singura mea motivatie fiind prin urmare pe lumea cealalta? Daca este asa, ma vad pus in imposibilitatea de a convinge (cu argumente pur logice) un ateu sa urmeze acest cod. Dar Iadul sau Raiul nu sunt motivatii de sine, sunt externe (si in mare masura abstracte). Credinta insasi este o motivatie externa, pentru ca eu, ca si om, nu ar trebui sa fiu fortat de o autoritate oarecare, morala sau concreta, sa fiu bun – tocmai ca urmare a faptului ca pot discerne ce este bun si ce este rau. Ar trebui sa fiu mai fericit si mai impacat fiind bun decat fiind rau, in virtutea acelui discernamant.
Pe de alta parte, se poate ca si fericirea sa fie subiectul unui discernamant similar cu binele si raul, insa ne-relationate in vreun fel. Si atunci, indiferent de rezultatele individuale ale acestor doua discernaminte, nu va exista niciodata in mod necesar o motivatie independenta pentru a nu pacatui, noi toti fiind egalizati de motivatia externa, fie ea de sorginte divina sau pamanteasca – dar in ambele cazuri coercitiva.
Eu sustin varianta existentei unei motivatii independente.i


3 Responses to “Pacatul”


  1. 1 theMKL
    Aprilie 4, 2009 la 8:23 am

    Chiar ca te papa in poponetz !

  2. Mai 11, 2009 la 10:50 pm

    hello , stranger !🙂
    Remember Pascal’s wager 😉
    Focul vesnic o sa-ti schimbe perspectiva I am kidding. Am mai spus asta cuiva care acum e “blogless” : prefer oricand un pacatos autentic unui credincios ipocrit sau ignorant. Anytime, anywhere, always.
    tc, j.

  3. Mai 12, 2009 la 7:23 am

    True, Ma’am!

    … dar cu cateva amendamente: – I’m not a stranger🙂 , because you’re always welcome; nu am vrut sa aduc in discutie pariul lui Pascal, deoarece este in esenta un sofism. Credinta nu poate fi o alegere rationala, declarativa. Tocmai de aceea nu mi-am pus problema motivatiei de a crede, ci a motivatiei de a pacatui.

    O discutie este interesanta daca ea persista chiar si dupa ce focul vesnic a schimbat (sau a confirmat) perspectivele interlocutorilor originali. De aceea citim de exemplu inca dialogurile platonice.

    Presupun ca daca afirm ca prefer oricand un credincios autentic unui pacatos ipocrit sau ignorant, asta reprezinta o tautologie, nu ?😀 Oricum, asta inseamna ca preferi varianta lui Kierkegaard – opusul pacatului este credinta. Insa, in termeni de preferinte, s-ar putea sa fie mai interesant prin cate ispite ai trecut si cu cata credinta ai ramas.

    Who’s blogless? Aw, the darn crisis… Maybe we can put a roof above his or her keyboard?😉


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Arhiva

Cele mai cautate


%d blogeri au apreciat asta: