03
Iun
10

Nevoia unui model national

Intr-o discutie recenta, in jurul diverselor subiecte actuale si trecute din istoria si politica lumii – mi s-a solicitat sa-mi aleg o tara, drept model pentru a mea. Am ezitat o clipa – recunosc – timp in care, un gand paralel a facut ezitarea sa treaca: de unde incepe nevoia unui model national?

Oamenii, ca indivizi, isi cauta adesea modele selective – sa driblez ca Ronaldinho, sa fiu bogat ca Bill Gates, sa fiu puternic ca Stallone, sa dansez ca Naveira, sa cant ca Justin Timberlake … pentru ca e modalitatea predilecta a noastra de a invata, intotdeauna incepem cu „sa vorbesc ca mama”. Dar, in mod relativ firesc, ne putem feri de a extremiza modelele selective. Evitam de exemplu sa alegem modele selective unice. As vrea sa dansez ca Naveira, dar si ca Chicho. Evitam sa transformam modelele selective in modele generale. As vrea sa fiu bogat ca Bill Gates, dar adeziunea mea se opreste acolo – n-as purta ochelari ca ai lui. Motivul pentru care ne ferim de aceste extremizari este ca natura ne-a inzestrat cu tendinta de a ne proteja diversitatea, originalitatea – si ca urmare a tendintei generale, celor care deviaza de la ea – si se cred bunaoara Napoleon – le zicem nebuni.

In orice caz, nevoia de a avea un model selectiv decurge din constientizarea unei inferioritati. Naveira danseaza mult mai bine, deci as vrea sa invat de la el. Nevoia de a extremiza un model selectiv, pe de alta parte, decurge dintr-un complex de inferioritate, dintr-o frustrare acuta. Primul simptom este efectul de halo: Napoleon este inalt, puternic, canta si danseaza divin, cunoaste fizica cuantica si nu se gadila. Napoleon nu a fost invins de fapt, ci a iesit la pensie.

Si, sigur, traind intr-un popor care a inventat expresia „gaina vecinului e mereu mai grasa”, sunt inconjurat de notiuni imprumutate de la diverse modele. Folosesc cuvinte de la toti vecinii nostri, inclusiv (sau mai ales) francezii (:P ), ascult la radio hip hop pe romaneste si melodii orientale cu accent tiganesc si beau un zaibar semi-oltenesc pe care scrie Chateau Varany (bun, asta din urma e o exagerare, am gustat doar ciudatenia, dupa care am dat-o de pomana). Deci am avut mereu modele selective – prezentul nu face exceptie. De altfel gimnaziul de la noi a facut celebra o anumita teorie a lui Titu Maiorescu, legata de aceste modele selective – anume aceea a „formelor fara fond”, care, in mare, stigmatiza tocmai extremizarile modelelor selective, despre care vorbeam mai devreme. Insa tot nu trata subiectul cel mai important: cum ajunge un model selectiv sa se manifeste in masa? Cum ajunsesera de exemplu bonjuristii stimabilului Maiorescu atat de la moda intr-un timp atat de scurt (cu un efect atat de semnificativ de exemplu in limba romana literara de astazi)? Sau cum de le-au placut la atatia deodata manelele? E oare o nevoie comuna? Posibil. In nici un caz nu e un arhetip jung-ian.

Totusi, anglo-saxonii au o vorba – din vasta lor experienta coloniala probabil: „monkey see, monkey do”. Si la urma urmei e o constatare: modelele selective pot capata raspandire nationala. Toti argentinienii ar fi vrut la un moment dat sa joace ca Maradona. Probabil si multi brazilieni. Ce naiba, si noi ne-am dori sa jucam fotbal ca brazilienii. Cand eram in scoala generala, toti baietii de la mine din clasa aveau porecle din echipa Braziliei (numai eu eram Tzu, sau mai scurt Tz, pentru ca venisem odata cu o ditamai cartea de respectivul, pentru ca numele meu continea consoana aceea blestemata, si pentru ca nu prea jucam fotbal).

Dar ce ar putea sa determine extremizarea in masa a modelelor selective, sau nevoia masiva de a avea modele nationale generice? Sunt oare romanii la o varsta istorica in care simt un complex de inferioritate? Ne frustreaza oare conditia noastra intr-atat incat sa cautam transplanturi pentru constiinta noastra nationala?
Ajuns aici cu rationamentul, in mintea mea s-a formulat brusc intrebarea „ne-ar fi mai bine daca am fi englezi?” -si mi-as fi dorit ca discutia sa nu fie doar in scris, pentru a-mi putea permite un hohot sanatos de ras. Imaginea cea mai plastica cu care pot ilustra e sa-l intrebi pe un pechinez daca nu s-ar simti mai bine ca soricar.

Totusi cred ca am o teorie. Romanii simt nevoia sa-si delimiteze niste extreme, pentru a se afla la mijloc. Intotdeauna trebuie sa exista un rau absolut pe care sa dea vina pentru greseli si un bine absolut pe care sa nu-l poata ajunge oricat s-ar stradui. In prezenta acestora doua, romanii pot munci mereu putin si prost, cu constiinta impacata.

De aici decurge in mod nemijlocit nevoia modelelor nationale. In lipsa rromilor, ungurilor, rusilor, turcilor, tatarilor, evreilor si persoanelor care poarta sapca spre stanga, i-am gasi probabil pe eschimosi de vina pentru tot ce e rau la noi. Tot asa precum, in lipsa germanilor, americanilor, sau japonezilor, probabil ca am apela la extraterestri ca sa justificam „ca cine nu vom ajunge niciodata”.

Dincolo de balcanismul adorabil al acestei atitudini, insa, se gaseste o realitate mai sumbra. Intotdeauna intr-o civilizatie exista un grup (social, etnic, religios, politic, de orice fel) aflat inapoia celorlalte, tot asa cum exista unul in fata tuturor – ca si educatie, cultura, bogatie materiala sau spirituala si asa mai departe. E mai degraba aritmetica statistica decat filosofie in aceasta constatare. Ei bine, in opinia mea, valoarea civilizatiei respective sta in modul cum se raporteaza, ca intreg, la aceste grupuri. Bunaoara, daca decide sa urmeze exemplele celor din fata, in timp ce face tot posibilul sa ajute grupul ramas in urma sa se alinieze – sau decide sa se delimiteze de ambele grupuri, marginalizandu-le sau tratandu-le ostil, intr-o incercare voluntara si masiva de a sta pe loc.

Altfel, daca un model national ramane selectiv, inseamna ca pur si simplu acela este Maradona. Intamplator sau nu, nici un altul nu e mai potrivit in acel moment. Si oricum, e mai putin important cum il cheama, e mai important ce anume vrei sa inveti de la el si cum. Tocmai de aceea, daca eu m-as identifica cu statul roman, mi-as alege o lista lunga de modele, as vrea sa vad cum fac americanii educatie superioara, chinezii fabrici si uzine, indienii software, japonezii norme de calitate, englezii afaceri internationale, italienii mancare, sau neozeelandezii rugby. Si cum se cresc cangurii. Si incalzirea centrala la iglu-uri. As cauta acele lucruri pe care le cauta in mod natural personalitatea mea. Acele lucruri comune care ma definesc pe mine, ca identitate nationala, dar pe care altii le fac mai bine. Si m-as asigura ca nu-mi aleg niciodata un singur model pentru vreun lucru pe care vreau sa-l invat.


3 Responses to “Nevoia unui model national”


  1. Iunie 3, 2010 la 4:30 pm

    Tu insuti spui: ”intotdeauna intr-o civilizatie exista un grup (social, etnic, religios, politic, de orice fel) aflat inapoia celorlalte, tot asa cum exista unul in fata tuturor – ca si educatie, cultura, bogatie materiala sau spirituala si asa mai departe”. Acelasi lucru se-ntampla si in cazul popoarelor. Desi teoretic nimeni nu e in competitie cu nimeni, sunt popoare care au reusit mai mult, alte care au reusit mai putin si altele care n-au reusit nimic si au disparut.
    Comparatiile cu cei mai bine pozitionati,sunt dupa parerea mea nu doar utile, ci imperios necesare. Omenirea a evoluat mereu pentru ca si-a impins in permanenta inainte ”stachetele” si ca elevii si-au depasit profesorii. Asa ca, de ce sa nu ne stabilim n model national din aceia care-au izbandit?

  2. Iunie 3, 2010 la 9:48 pm

    Pentru ca, la nivel general, suntem incomparabili. Si e bine ca suntem incomparabili, asta ne da unicitate, asta ne da identitate. Comparatiile sunt fara doar si poate necesare, sunt simturile acestui organism din care facem parte. A spune ca nu vrei sa te compari cu nimeni e ca si cum ai afirma ca nu te intereseaza distanta intre tine si pereti, ca atare mergi cu ochii inchisi.
    Insa este patologic sa iti doresti sa devii ca cei cu care te compari, in toate privintele.

    In afara de asta, nimeni nu „a izbandit”. Nu exista o linie de sosire la care unii au ajuns si acum se bat pe umar satisfacuti. Pentru ca in aceeasi masura au izbandit si babilonienii, si romanii, si maiasii, sau otomanii. Au avut vremea lor de izbanda, au fost modele nationale (si slava Domnului, am preluat de la unii dintr-astia cat cuprinde. Vorba e, sarmalele cica-s de la turci de exemplu).

    Nu exista o cursa a civilizatiei, in care ne depasim unii pe altii, ca pe vremea lozincilor lui Hrusciov. Fiecare se dezvolta in masura nevoilor pe care le impune propria comunitate. E cel putin ciudat sa copiezi nevoile altor natiuni, din dorinta de a fi ca ei. Poti cel mult sa le copiezi solutiile, daca constati ca nevoile lor si ale tale sunt similare.

  3. 3 Anonim
    Iunie 7, 2010 la 11:48 am

    E gresit sa copiezi de la alte natiuni, poate doar sa te inspiri, avand in vedere cat de diferiti suntem ca principii, stil de viata, viziune etc. Nu poti impune unui popor „liber sa faca ce vrea” sa fie corect, sa nu minta si sa nu fure.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Arhiva

Cele mai cautate


%d blogeri au apreciat asta: