Author Archive for Gabriel Deroude

14
Noi
14

Barbarii tăi tirani

Acesta a fost citatul premierului Victor Ponta din «Deșteaptă-te române». E o greșeala subtilă, atât de mică, dar atât de importantă. Aproape incredibil că e o coincidență.

Andrei Mureșanu scria de fapt despre „barbarii de tirani”, aceia care decideau la 1848 soarta țărilor române. Eram sub suzeranitate Otomană și sub protectoratul Imperiului Țarist.

Nu se referea – o scăpare scuzabilă pentru vremea lui – la tiranii produși de propriul lui popor. Indiferent că ar fi înțeles, cum înțelegem noi astăzi, tirania forței, sau a minciunii și nesimțirii.

Dar uite cum gura păcătosului …

Anunțuri
06
Noi
14

A treia opțiune politică

De o vreme încoace m-am regăsit din ce în ce mai asaltat, mai subtil sau nu, de necesitatea de a alege politic – mai mult decât în situațiile anterioare, fie pentru că părerea mea a început să valoreze mai mult (cu vârsta, probabil), fie pentru că părerile celorlalți au început să valoreze mai puțin, fiind atât de zdrăngănitoare, false și peste tot.

Eu sunt (relativ convins) orientat către socialism, ideologic, anume către protecție socială, egalitatea accesului la educație, sănătate și piața muncii, implicarea masivă a statului în alegerea cursului optim al economiei, prin subvenții, facilități fiscale, investiții, chiar prin participare activă în piață. Arareori însă am regăsit în România acest gen de socialism. Din multe perspective, SUA este mai socialistă decât România. Iar asta e vina PSD și a precursorilor săi morali, mergând cu filiația până la FSN. Dar aș tinde să le iert acest derapaj, pentru că românii au căpătat o oarecare alergie la ideea de socialism, lucru normal în mare măsură, și prin urmare a fost de obicei nevoie să se îmbine măsurile de protecție socială (populare) cu cele de capitalism feroce (din nou, populare). Am păpat pe pâine privatizare fără să știm ce-i aia.

Însă, ideologic sau nu, iată-mă din nou în fața unei alegeri între două personaje care n-au niciun sens. Ponta versus Iohannis. Un loz cu șanse minime, dacă ar fi fost să pariezi acum un an. Personaje mult mai vocale, precum Crin Antonescu, evaporate înainte să atingă suprafața fierbinte. Două personaje din aceeași barcă, între care se adjudecau chiar tandemuri – cum ar fi ironia ca în cele din urmă să ajungă chiar în tandem: Iohannis președinte, Ponta prim ministru.

Citește în continuare ‘A treia opțiune politică’

02
Apr
12

That’s why we build windows

Upon the short edge of our sleeping eye
Where Pan, the playful god would once reside
There’s a reflection of the open wide
Shut in the glass that lies upon the wall.
Out of the confines of the mind
And by all earthly principles, outside.

Under the rent moon’s feeble, prying gaze –
An equal, dim, but unrelenting gleam,
We hide, reflecting, and we seem
To be what leaves the window’s square.
A where without a when to pair,
A right whose left is out of sight.

25
Oct
11

Megalomania Bisericii Ortodoxe Române

Am avut ocazia sa citesc mai multe articole și însemnări în ultima vreme legate de subiectul finanțelor și obiectivelor Bisericii Ortodoxe Române (al cărui enoriaș sunt, dacă am lăsat vreo umbră de îndoială vreodată). Mai precis, am extras din acele contexte obiecțiile la adresa finanțării BOR din bugetul statului român, din bani publici adică, precum și ceea ce aș cita ca „megalomania” bisericii în manifestările sale, în general – și în particular în planurile sale legate de Catedrala Mântuirii Neamului.
În primul rând aș dori să remarc faptul că, în România aproape 19 milioane de oameni sunt ortodocși, în timp ce peste 98% din populația țării este afiliată unei religii. Dat fiind că suntem o democrație, este normal ca această majoritate să fie suficientă pentru a adopta o lege prin care actul religios să fie finanțat din bugetul statului, să fie subvenționat în vederea instituționalizării sale ca organ constitutiv al societății și statului, în aceeași măsură în care sunt subvenționate justiția, educația, sau armata. Ca în orice democrație, această instituționalizare nu reprezintă impunerea unei idei sau afilieri religioase, ci doar a unei cheltuieli din bani publici. Dacă eu sunt ateu, îmi pot pune întrebarea desigur, de ce plătesc eu pentru un act de care nu beneficiez. Iar răspunsul este: plătesc pentru accesibilitatea acestui act. Plătesc pentru că majoritatea concetățenilor mei consideră indispensabil accesul la serviciul religios – și în consecință, dacă la un moment dat voi decide să devin creștin, mozaic, musulman, sau budist, voi avea la dispoziție acel serviciu, ca urmare a acestei taxe. În aceeași măsură, chiar dacă sunt analfabet, prin prisma convingerilor mele sociale, cotizez în continuare la actul educațional, pentru că majoritatea egalilor mei au decis că accesul la acest act este indispensabil, în ciuda faptului că eu însumi aleg să nu beneficiez de el.
Este de asemenea normal ca bugetul alocat actului religios să fie repartizat între diversele confesiuni reprezentate în România proporțional cu numărul de enoriași afiliați fiecărei culte. Nu văd ce alt principiu ar putea fi folosit.
Îmi permit să părăsesc aici subiectul constituțional, deoarece, la urma urmei, suntem o țară relativ deschisă către granițele oricărei alte țări din lume. Îmi imaginez că o persoană trebuie să sufere de un oarecare masochism dacă, sub apăsarea unei majorități atât de zdrobitoare a unei religii străine, crude, profund fundamentaliste și răutăcioase, cum este cea creștină, probabil, în viziunea autorilor articolelor care m-au stârnit – ei bine acea persoană rămâne în continuare cetățean pe plaiul mioritic. Lume este – ca sa utilizez un aforism religios – mare.
Pe de altă parte se pune întrebarea dacă BOR dă dovadă de opulență, sau întreține cheltuieli și manifestări disproporționate față de rolul său în societate. Și aș dori să ofer două modele de gândire în acest sens.

Dacă eu locuiesc într-o casă de piatră și biserica la care mă duc să mă rog este un coteț de paie, mă voi rușina și voi contribui cu tot ce pot să construiesc măcar o biserică din piatră.

Asta nu înseamnă că biserica nu manifestă smerenie, sau eu nu manifest smerenie – dimpotrivă, ar trebui să am aceeași atitudine față de oricare semen al meu, nu doar față de biserică. Și de altfel biserica este prima care îmi dă exemplu în acest sens, prin opera sa de caritate. Ar trebui biserica să dărâme propriile clădiri pentru a da piatra celor care nu au cu ce construi? Ar trebui eu, ca și creștin, să fac același lucru?
Un om îi spune unui preot: – Eu mi-aș tăia și o mână pentru aproapele meu, atât de mult îl iubesc! Iar preotul replică: -Bine, dar mai bine îi ari ogorul, asta îi va fi mai de ajutor.

Lumea modernă, în aceeași măsură cu cea antică, evoluează în jurul unor temple. Chiar dacă azi zeii nu mai sunt etități explicite, Pentagonul este totuși un templu al războiului, cartierul Pigalle este un templu bahic, iar Turnul Trump este un templu al banilor și bogăției.

Niciodată zeii nu au determinat existența acestor temple, iar slujitorii lor nu au recitat „Sfințească-se” cu vreun rozariu. În templul lui Marte s-a studiat dintotdeauna trânta, în templul lui Bachus s-au degustat domnișoarele, iar în templul lui Mercur s-au adunat distinșii din topul Forbes.
Ei bine, în acest context, remarca mea este că, fie și asociindu-ne autorilor Domului din Milano, Hagiei Sofia sau ai lui Notre Dame de Paris, noi, adepții actului spiritual pur, suntem mult, mult în urma slujitorilor celorlalte temple. Este greu să numești biserica megalomană în condițiile în care cea mai impunătoare clădire a sa încape de trei ori în oricare dintre cei 15 zgârie-nori ce se construiesc anul acesta.

16
Oct
11

Dexter, inapoi pe ecran

Fireste, stimabilul domn Morgan a gasit de cuviinta sa-mi faca treaba infinit mai dificila, imediat ce s-a intors.

Dupa cum spuneam in argumentatia anterioara, Dexter este o perspectiva noua pentru filmul (si in general pentru cultura) de pe continentul American. In opinia multor prieteni de-ai mei, insa, el reprezinta un model cultural periculos, condamnabil, un demers subversiv si insinuant la adresa societatii noastre si a credintelor care ne guverneaza structura morala.

Ei bine, ca sa fie lucrurile clare, Dexter a propus, inca din primul episod al noii serii, nici mai mult, nici mai putin decat o dezbatere asupra existentei lui Dumnezeu. Ne e clar tuturor ce teza a sustinut domnia sa.
Citește în continuare ‘Dexter, inapoi pe ecran’

18
Aug
11

The hunter

Wolfie sais no!
The mongrel wolf with scars all over his body, the guardian and the friend, the hunter woke eventually.

A woman dances rock’n’roll on the beach, while her boyfriend drinks himself stiff, looking at her. She dances out of the sheer joy of dancing, with undissimulated pleasure, with the kind of sincerity given by thinking you are alone, or having a genuine orgasm. And I am thinking that we are at the summit of sentient beings not because we are „sapiens”, or „faber”, or „ludens”, because of Maradona, or Einstein, or The Doors. We are ruling this world because we encompass it in our whishes, ourselves included. We are so different, that I would kill for something another man cannot understand.
She walks away, sustaining him and I say good bye, we will meet, dancing, in another life. As birds, cartoons, waves, or electronic pulses, randomly appearing to this wretched race of unbelievers.
Wolfie said there cannot be peace. The soul is not constructed like that. I trust wolfie. I rested my head on his fur through more dreams than my life had scenes. That’s how I’ve always known I was dreaming and that the dream was mine. I often find myself wishing I’d see wolfie in life.

21
Mar
11

Irreversible

Dan mi-a recomandat filmul Irreversible acum cateva luni – l-am vazut in weekend-ul acela, insa, ca si el, nu in intregime. Motivatiile, ca si punctele unde ne-am oprit, sunt insa diferite. Pe el l-a socat, i-a provocat teama, anxietate. Pe mine, la un moment dat, cam dupa scena in care Alex (interpretata de Monica Bellucci) este violata intr-un pasaj de metrou parizian – m-a izbit un sentiment adanc si … ireversibil 😛 de pierdere de vreme. De – „acestea sunt 2 ore din viata mea pe care le-am pierdut, dar stai, a trecut doar o ora, inca o mai pot salva cealalta”.

Marturisesc ca mi-am amintit abia acum sa scriu cateva randuri despre acea abjectie de film, pentru ca in „London Boulevard”, unul dintre personaje o caracterizeaza pe actrita interpretata de Keira Knightly ca „actrita cea mai violata in filme cu exceptia lui Monica Bellucci”. Probabil la acest film se refera. Din pacate, pentru performanta respectiva nu exista premii cinematografice. Sau din fericire, ma rog.

Revenind insa – Irreversible este mult dincolo de zona de protectie aferenta lui „de gustibus non disputandum”. Este trecut si de limita la care inca isi putea include adversarii la categoria bigoti care fac grimase cand vad pe ecran sex si sange. Este o mizerie facuta de dragul mizeriei – ceea ce are un nume si o definitie in meseria psihiatriei. Este o perversiune cinematografica si m-ar mira profund daca nu ar fi creatia unui pervers in sensul deloc artistic al cuvantului.

Si daca prin asta am incitat (in mod cat se poate de lateral) pe cineva sa se uite la film, pentru a vedea de ce sunt eu atat de pornit, imi cer umil scuze si pun totul pe seama aversiunii mele cronice la lucrurile care imi pierd vremea.




Arhiva

Cele mai cautate